De la București la Cluj

Într-o zi îmi voi scoate un ochi în pervazurile astea. Îmi smucesc capul în ultimul moment și evit o lovitură frontală, posibil dureroasă. Cum și-au construit oamenii ăștia casele? Cu ferestre la nivelul ochilor, să vezi tot ce au pe masă pentru cină. Dintr-o parte miroase a chifteluțe cu prea multă boia afumată, de vis-a-vis vine miros de paste, iar din cabinetul stomatologic pe lângă care trec acum se simt acrilice și eugenol.

  Plouă în tandem cu pașii mei grăbiți, dar parcă nu e așa frig afară. Din cauza caselor înghesuite în stradă, sau a trotuarelor strâmte, care ne țin mai apropiați unii de alții?

Clujul e strâmt. Sau, cel puțin, mult mai strâmt decât Bucureștiul. Majoritatea studenților stau într-o singură zonă. Ca să ajungi în locurile importante, treci doar de pe o stradă pe cealaltă. Urci în același autobuz, atât pentru a merge la facultate, la biserică, la mall sau pe centru cu prietenii. Ți se pare că intri într-o comunitate, nu într-un loc în care ți-s toți străini.

– Scuze, îmi pare rău! îmi spune un student în timp ce traversez zebra cu ochii în harta din telefon.

Ioooi, tu, păi era vina mea!

Probabil a treia oară pe ziua de astăzi. A treia oară, tot din cauza mea. Am spus ceva? Am considerat traficul drept motiv suficient. În minte.

Parcă-s mai tihniți oamenii. Parcă nu-s atâtea claxoane în trafic. Parcă își aduc mai des aminte băieții să fie gentelmani, chiar dacă nu-i obligă contextul.

Am impresia că eu sunt cea cu simțurile anchilozate. Chiar așa de tare m-am obișnuit cu închesuiala, graba și acordarea de prioritate băieților, încât mi se pare ciudat să văd lucrurile astea ca fiind nepotrivite?

După 7 ani de București și unul de stat în Maramureș, sunt câteva diferențe notabile pe care le-am observat, după o lună de locuit în Cluj. Cum se spune pe aici, no, hai să începem…

Oamenii

Eram în clasa a III-a când doamna învățătoare ne-a întrebat cum am descrie noi Bucureștiul.

Atunci am aflat prima dată că adjectivul favorit nu era ”mare”, ”frumos”,  ”cu parcuri multe”, ci…”jegos”. La 9 ani știam că Bucureștiul este cel mai mizerabil oraș din România. Așa că la 14, când m-am dus să locuiesc acolo, nu doar că i-am dat dreptate învățătoarei, însă nu mi s-a părut niciodată că ar fi responsabilitatea mea să schimb ceva.

Bucureștiul? Un oraș plin de provinciali care aleargă după acte, vânzători ambulanți ce-și cară mărfurile cu transportul în comun și escroci care te fac să nu ieși din casă fără spray cu piper în buzunar. Din păcate Bucureștiul nu este doar romanticul Centru Vechi, supra-aglomerat la ceas de seară, și nici spuma super-marketurilor din țară. E mai mult și mai puțin de atât.

Capitala Transilvaniei și-a construit o imagine oarecum opusă Bucureștiului. Cel puțin așa a ajuns la mine vestea, cu ani de zile în urmă. Aici ideea de comunitate este mai bine închegată. Oamenii știu că intră într-un centru cultural, într-un oraș care se luptă cu deșeurile și poluarea și care depune eforturi concrete în fluidizarea traficului. Așa că oamenii se poartă ca atare. Se simt parte din poveste, pentru că este o poveste care le place. Și te forțează și pe tine să i te conformezi.

Clujenii au un partiotism local foarte bine înrădăcinat. O aroganță evidentă când îți spun că sunt clujeni. Rar să auzi pe cineva vorbindu-și orașul de rău.

Oamenii sunt mai liberi, mai prietenoși, mai ospitalieri, mai echilibrați. În capitală sunt mai închiși, mai duri. În Cluj nu ai cum să ieși pe afară fără să dai de cineva cunoscut. Am găsit mai puțini cerșetori, mai puține fluierături obscene, mai puțină hărmălaie în locurile publice.

E puțin mai mult ”te rog”, ”îmi cer scuze”, ”mai încearcă”.

Studentii

Merg pe stradă și îmi par toți tineri. La semafor, dintr-o parte trag cu urechea la o conversație în engleză, în cealaltă un grup discută în maghiară, în timp ce o bătrânică cochetă își îndeasă mai bine pălăriuța lila pe cap în timp ce așteaptă verdele.

Student la buget? Transportul gratuit pentru două linii de autobuz. Adică tot ce îți trebuie pentru a tăia orașul de la un capăt la celălalt.

-Și, luna viitoare unde vin să îmi reîncarc cardul?

-Nu mergi nicăieri, e valabil până anul viitor în octombrie.

Mă crezi că am întrebat de două ori ca să mă asigur? S-a dus cu timpul meu de citit, la cozile lunare pentru reîncărcarea cardurilor de transport în comun.

Student? Reduceri la sală, piscină, operă, teatru, consultații, mâncare.

 

Traficul

Zâmbesc a lasă că știu eu de fiecare dată când se plânge vreunul că a stat 45 de minute în trafic la oră de vârf. Stai să vezi cum e să ai oră de vârf de la 07:00-19:00.

Autobuzele au linie preferențială, tocmai pentru a se încuraja transportul în comun. Multe autobuze noi: plătești direct cu cardul bancar, dacă ai uitat să îți cumperi bilet de la automatele de bilete prezente în fiecare stație. Autobuzele noi au prize tip USB pentru încărcarea dispozitivelor mobile. Și mie care mi se păreau fițe când prindeam câte un RATB cu aer condiționat la Victoriei..

Până acum, am avut în proporție de 80% din călătorii, loc de stat jos, pe scaun și doar transpirația mea pe haine. Ce sentiment liniștitor…

 

Deschiderea către occident

Când ieși din Vechiul Regat, peisajul seamnănă mai mult cu România pe care ne-o dorim în sloganurile electorale. Seamănă, nu spun că e aievea.

Taximetriștii sunt mai bine dispuși. Și îți dau rest. Te simți mai în siguranță pe stradă. Conviețuirea urbană a impus curățenia ca normă, nu ca privilegiu de cartier. Am găsit aici mai mult verde. Mai mulți oameni muncitori. Mai mulți IT-iști. Mai multă implicare participativă în viața urbei.

Mareu se întâmplă ceva: dacă nu este un târg tematic, sigur este un festival, eveniment, concert, expoziție, eveniment social, cultural sau religios. Turiștii cresc de la un an la altul, chiar dacă Bucureștiul se bucură de mai multe obiective turistice.

Ce n-are Clujul? Țânțari, manele, claxoane, câini vagabonzi, cozi imense, funcționari acri și PSD-iști.

Bucureștiul mi-a oferit patru ani grozavi de liceu, niște profesori deosebiți în facultate și o mână de oameni pe care nu poți să nu-i iubești. Mi-aș lua oricând timp pentru o plimbare în Cișmigiu, pentru o lansare de carte în Cărturești sau pentru o vizită de câteva ore în Ikea sau Băneasa. Însă rămâne pentru mine un capitol înbibat în gri amărui, peticit cu drumuri lungi până la facultate, cu paltoane murate de ploaie în așteptarea unui autobuz care sosește cu 25 de minute întârziere, cu emoții la verificarea banilor din cont, după fiecare masă servită în oraș… Oameni grăbiți, cartiere privilegiate și teamă la fiecare intrare de gang.

În Cluj nu-s perfecte toate. Și-s mulți oameni nemulțumiți, care vor și știu că se poate mult mai bine. Chiriile sunt scumpe, sunt mai puține evenimente, salariile sunt mai mici iar cu locurile de parcare e bai din acela grav.

Însă îți oferă sentimentul că nu e imposibil să trăiești frumos în România. Să te simți în siguranță pe stradă. Să vină autobuzul la fix. Să întâlnești câte o pensionară care se oprește pe stradă să te ajute. Să nu te simți singur.

 

 

 

 

 

P.C: Mihai Brașov.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s