Două luni în Africa – Ultimul capitol

Chiar dacă e 3a.m., o briză puternică aduce spre noi miros de asfalt încins. Helanca de pe mine nu se potrivește deloc în peisaj, iar paltonul din mână nici atât. Îi fur lui o îmbrățișare în timp ce își schimbă căciula cu o șapcă.

Mi-ar fi plăcut să fac asta prima dată când am pus piciorul pe pământ african, însă am fost singură atunci.

În următoarele două ore schimb confortul îmbietor al avionului cu un autobuz supra-aglomerat, dosită între Liviu și o negresă care ocupa un scaun și jumătate din cele trei care ne erau alocate, străduindu-mă să îmi destind picioarele amorțite din cauza plaselor, plăsuțelor și plășișoarelor care s-au agățat de mine pe parcursul călătoriei. Problemă etnică, evident.

Drumurile nesfârșite sunt mai scurte atunci  când le parcurgi alături de un prieten și de o carte la fel de bună. Zborurile cu escale lungi? Se aplică și în dreptul lor. Și parcă atunci când nu te așteaptă nimeni la aterizare cu pancartă și baloane nici măcar nu îți pasă, pentru că deja ai lângă tine singura persoană care s-ar fi gândit să te aștepte astfel.

Am schimbat gerul din Maramureș pe soarele torid al Africii, ghetele pe șlapi și crema hidratantă pe loțiunea de protecție solară. Nu am putut lua în calcul altă opțiune pentru luna de miere. Ni s-a părut cea mai frumoasă mulțumire pentru proiectul care, în urmă cu trei ani, ne-a adus față în față. Și pentru că în urmă cu câteva luni am stat față în față și în fața lui Dumnezeu, ne-am făcut bagajele pentru o scurtă perioadă de timp și…

Până astăzi, „Jurnal de călătorie – două luni în Africa”, a rămas nefinalizat.

De ce?

Atunci mi s-a părut dureros. Nu îi găseam un final potrivit. Nu mi se părea drept să închei cu Africa va rămâne întotdeauna un moment culminant în tranziția mea de la adolescent la adult și să povestesc despre cât de calde și lipicioase au fost îmbrățișările de la revedere ale copiilor. Așa că am așteptat să vă pot oferi un alt final.

Unul fericit.

Nu o să vă spun cum au fost ultimele zile aici. Nici despre cum ne-au făcut fetele codițe africane, nici despre cât de frumos a fost Festivalul de Creație, nici despre scrisorile de rămas bun și îmbrățișările copiilor. Nici măcar despre ultimul foc de tabără, în timpul căreia una dintre fete și-a pulverizat spray de auto-apărare în gură, crezând că este pentru respirație proaspătă. Nu o să vă povestesc nici despre oamenii dedicați pe care i-am lăsat în urmă sau despre cei întâlniți pe drum.

Am plecat. Cu majoritatea hainelor împărțite pe la unul sau pe la altul. Cu o plasă mare de scrisori și desene care zace de doi ani și jumătate pe ultimul raft al șifonierului meu de acasă. Cu tot felul de crafturi negociate de la localnici. Cu părul decolorat, cu fața arsă de soare, cu nisip în toate buzunarele și cu ultimii euro în portofel.

După 1200 de kilometri până în Windhoek, zece ore până în Doha, o lungă escala acolo și vreo trei comedii văzute până în București, am ajuns acasă. S-au schimbat multe lucruri după, iar pentru o perioadă nu am mai văzut lumea cu aceiași ochi. Așa se întâmplă după ce te întorci de aici, mi-au spus-o mulți.

Am șters cele aproape 20 de pagini din ultimul capitol al jurnalului scris atunci. Surprind o etapă mult prea delicată și vulnerabilă din viața mea, iar dacă nu am publicat-o atunci, am decis să îi rămân eu singur cititor. Nu mi-am făcut niciodată curaj să recitesc în totalitate jurnalul de atunci, nici măcar pentru a corecta greșelile, din același motiv: sunt tot eu, dar parcă cu ceva în plus. Sau poate în minus?

La câteva luni după ce m-am întors, cunoscându-mi atât înclinarea cât și formarea către domeniul relațiilor publice, cei care se ocupă în mod constant de proiect m-au rugat să mă ocup de promovarea acestuia în țară. Și, pentru că sarcinile de genul acesta se duc mai ușor în echipă, Liviu, actualul meu soț, a fost desemnat să coordoneze lucrul acesta alături de mine, el fiind aici de mult mai multe ori decât mine și având deschidere către zone, sfere și persoane către care eu nu aveam acces.

Alături de alte proiecte în care ne-am implicat împreună, acesta a fost principalul lucru care ne-a legat pe termen lung: prezentări, seminare și standuri de proiect. O mulțime de discuții cu persoane interesate de ceea ce se întâmplă la God Cares School. Și mai multe înghițituri în sec când ne dădeam seama că, după ore întregi de stat la telefon cu potențiali voluntari, nu se lega nimic concret: ”Ce interesant… poate, cândva… ziceai ceva de șerpi? Ohh…”.

Ohh, compasiunea fără acțiune, rămâne doar observație. Iar datul cu părerea de la distanță e aceeași apă de ploaie.

Insă Dumnezeu poartă de grijă.

Și a purtat, ne spune Lari. Au fost doi ani teribil de grei: voluntari puțini, mulți sponsori care s-au retras, schimbări legislative în Namibia, dar… școala a supraviețuit.

Ba chiar numărul de elevi a crescut. Iar rezultatele de la evaluările naționale de anul trecut situează școala noastră în top 25 de școli din Namibia. Da, este în continuare nevoie mare de voluntari, de fonduri pentru mâncare, cazare și materiale didactice, de salarii pentru profesorii locali africani și de multe alte lucruri. Însă cei care au înițiat proiectul în urmă cu zece ani, continuă să creadă că Dumnezeu găsește întotdeaua rezolvarea potrivită prin oamenii potriviți, în momentul oportun.

whatsapp image 2019-01-28 at 17.19.49whatsapp image 2019-01-28 at 17.19.50whatsapp image 2019-01-28 at 16.36.45

Ne-am dorit să ”donăm” luna de miere proiectului de aici, atât pentru că știam nevoia de voluntari, cât și pentru a îmbina utilul cu plăcutul (de ce ai cheltui sume uriașe de bani pentru a vizita superficial un loc pentru 7-10 zile, când poți cheltui aceeași sumă de bani, dar să stai mai mult timp și să simți pulsul locului în mod direct?) și pentru a ne reactualiza informațiile cu privire la proiect, la fața locului. Nu poți promova un proiect în care nu te-ai mai implicat propriu-zis de doi ani și jumătate, resprectiv unul și jumătate.

Iar în afară de motivele acestea, au mai intervenit câteva potriviri providențiale care ne-au asigurat că nu este doar dorința noastră aceea de a ne aventura din nou aici. Am luat avionul din Budapesta, iar după o escală de o zi în Turcia și zece ore de zbor, am ajuns în Zambia. Lusaka, Livingstone și Cascada Victoria. Maimuțe, mango din doi în doi metri și taximetriști care se îngrămădesc să te ducă oriunde îți dorești. Patru trolere, doi rucsaci și doi saci de dormit. Nu te gândi să faci speculații, suntem români amândoi: evident că binecunoscutele sacoșe-papornițe-accesorii nu ne-au lipsit în niciunul din punctele traseului.

După câteva zile de miere încuiate în cufărul amintirilor prețioase în doi, am ajuns exact la timp, cu câteva zile înainte de începerea noului an școlar. Dacă ajungi vreodată pe aici, pune-ți pe listă Cascada Victoria, Livingstone și safari în parcurile naționale din zonă. Ahhh, și amintește-ți că totul trebuie negociat la sânge.

Cum am găsit Africa, pe lângă peisaje de poveste și animăluțe de vis? Am găsit-o cu o spoială de bunăstare cu cravată asortată, care ascunde o nemaipomenită ignoranță și lipsă de educație. Caprivi, zona în care este școala, este una dintre cele mai sărace și inculte zone din Namibia. Dacă în urmă cu zece ani, oamenii de aici nu aveau ce pune pe ei, în stomac și pe cap, astăzi lucrurile s-au schimbat semnificativ. Chiar dacă este vorba de sume foarte mici, guvernul oferă anumite alocații pentru copiii defavorizați și pentru persoanele foarte sărace. Alocații care vin cu regularitate și care îți permit să mergi la oraș de câteva ori pe an, să îți iei țoale, să mănânci pui cu Cola și să ai motiv de fudulie în sat pentru o bună perioadă de timp.

Când ai bani, prima dată îți cumperi un telefon. Apoi un televizor. Iar apoi un generator, ca să le poți încărca.

A apărut și aici Crăciunul, alături de vraja consumeristă care îl învăluie: TREBUIE să îți iei ceva nou de Crăciun, ca mai apoi să afle toată lumea lucrul acesta. Nu contează că mai apoi rămâi fără bani câteva luni de zile și nu ai bani să iei uniformă (absolut obligatorie în Namibia, indiferent de școală) și creioane copilului, pentru noul an școlar care începe în ianuarie.

Spuneam cândva că degeabă încerci să Îl oferi oamenilor pe Dumnezeu, dacă nu le oferi și educație, pentru a-L descoperi. În cazul acesta, Dumnezeu devine doar o altă divinitate, înlocuindu-le pe cele tradiționale. O prognoză din anii `80 spunea că, statistic vorbind, în perioada aceasta, din trei africani, unul va fi musulman, altul creștin iar un al treilea adept al religiilor tradiționale. Chiar dacă numerele ne-ar putea indica o scădere a obiceiurilor mistice care învăluie religiile africane, viața reală ne ilustrează o prezență în substrat a acestora, care dăinuie indiferent de apartenența religioasă declarată. Oamenii se tem de spirite, vrăjitori și șefi de trib. Poliția este inutilă, iar crima și abuzurile sunt pedepsite doar superficial. Adeseori, știind că agresorul va scăpa ieftin, familia victimei îl scoate total din ecuație înainte de intervenția autorităților, tocmai din cauza ineficienței acestora.

Noi? L-am avut pe Aristotel, pe DaVinci și pe Eminescu. Am avut revoluții, conducere unitară și ajutor extern. Ei au avut sclavie, războaie civile și un obicei al mâinilor intinse alimentat continuu de intervențiile umanitare. Noi l-am avut pe Carnegie și îl avem pe Brian Tracy, ei au rămas cu costumul cumpărat în urmă cu trei ani, purtat săptămânal la biserică, costum care zace pe podeaua de pământ în celelalte zile ale săptămânii. Noi avem Africa de lângă noi, iar ei o au pe toată.

Miss, Diana! Te-ai întors! Miss Larisa a ținut secret numele voluntarilor care vor veni… Tu vei face activitățile de seară cu grupa Fluturașilor? Abi, una dintre ”studentele mele” de la Preschool, acum în clasa a II-a, nu îmi mai dă drumul din strânsoare.

Viața de aici este intensă. La 07:30 încep orele, care se termină la 13:30, urmate de masă, timp de studiu și meditații cu cei care nu și-au terminat norma zilnică pe care și-au propus-o, sectoare la curățenie, grădină și curte, masă din nou, apoi programul de seară cu activități pe grupe de vârstă și…somn!

Copiii au aceiași ochi adânci, același zâmbet jucăuș și aceeași memorie care mă surprinde zilnic. O bună parte dintre cei pe care i-am avut la Preschool 1 sunt acum în clasa a II-a sau a III-a. Neal, Castro, scumpii de gemeni, Shontel, micuța Mundia, năzdrăvanul de Lisho, Abi… Au crescut mult, sunt curăței și stau la cămin, nu mai merg în sat după ore. Rochiile mele au doar urme de pigmenți, nu de mânuțe soioase. Am intrat cu Liviu în aceași clasă, la ABC, un fel de clasa I în sistemul Accelerated Christian Education, iar în perioada în care nu ne negăjim cu scrierea alfabetului la clasă și nu suntem la activitățile extra-școlare cu copiii, facem cam de toate: de la zugrăvit și lucrat la grădină, la tăiat iarbă și gătit, de pregătit materiale și activități pentru copii,  la căutat semnal prin tot campusul pentru a ține legătura cu ceea ce am lăsat acasă și trebuie să meargă și fără noi.

 

Regula de aur a săptămânii este recunoștința. Facem un exercițiu în clasă: fiecare trebuie să îi adreseze un motiv de recunoștință celui din dreapta lui. Media de vârstă? Șapte ani.

Îți mulțumesc pentru că ești prietena mea și stai de vorbă cu mine și mă asculți. Fiecare pereche de ochișori privește emoționată către persoana din dreapta. Oare ce va spune despre mine?

Te apreciez pentru că ești atentă cu mine și colorezi atât de frumos.

Te apreciez pentru prietenia ta, pentru că mă aștepți în fiecare dimineață, chiar dacă eu mă trezesc mai greu, și fiindcă ai grijă de mine să mergem împreună peste tot, îi spune Enock lui Samwele, deja roșu de plăcere.

Îți mulțumesc pentru că ne înveți, pentru că ai răbdare cu noi și pentru că ți-ai luat din timpul tău ca să vii aici și pentru că ai grijă cu noi și pentru că ne explici. Și te apreciez și pentru… Era rândul meu să mă emoționez, iar Liviu are lacrimi în ochi.

Știi de ce? Pentru că am făcut activitatea aceasta de foarte multe ori, cu persoane mult mai mari. Însă niciodată nu a debordat nimeni de atâta sinceritate și emoție precum grămăjoara asta de prichindei care ne mănâncă zilele și răbdarea de exact două săptămâni.

Locuim aici cu alte trei familii și doi voluntari singuri. Larisa este directorul școlii: oricât de multe lucruri ar avea de făcut, întotdeauna își va aduce aminte să îți facă și ție niște xeroxuri, să facă mâncare în ziua ei de gătit și să îți ridice moralul când ești necăjit. Ileana? Pe lângă profesor la clasă, este pedagog permanent în căminul de băieți. Un zâmbet continuu, posesor al tuturor răspunsurilor pe care le-ai putea avea despre copii, sistem sau școală. Paul și Ela ne răsfață adesea, când, pe lângă programul aglmerat de la clasele celor mari, reciclează merele prea coapte, transformându-le într-o plăcintă gustoasă, sau în orice altă minune culinară. Ilie a fost și a rămas întruchiparea expresiei om bun la casa omului, care, alături de Liviu, soțul Larisei, se ocupă de partea tehnică a campusului și au grijă ca fiecare din cele opt clădiri să funcționeze în parametrii aferenți condițiilor. Mai fără curent, mai cu scule și elemente lipsă, mai cu reciclări, mai cu improvizații. Fiind la 120 de km de oraș și având o singură mașină disponibilă, atât pentru aprovizionare, cât și pentru urgențe, este dificil să administrezi toate cele opt clădiri în care locuiesc sau învață peste 100 de persoane. Ionuț și Alina sunt oameni cu un excelent spirit de observație, care lucrează încontinuu: la grădină, în curte sau la flori, în clasă sau la bucătărie. Și trebuie să recunoaștem: de două săptămâni, de când este formată echipa aceasta, din voluntari noi și vechi, întreg campusul a început să arate din ce în ce mai ordonat.

Pe lângă voluntari, mai locuim și cu câteva – să vă spun sau să nu vă sperii? – numărul este incert, șopârle în cameră. Omoară gândacii, furnicile și păianjenii, așa că, după câteva tentative nereușite de a le alunga, ne-am autoconvins că este sănătos pentru noi să le acceptăm. Avem și o mulțime de veverițe în campus: când au chef de petrecere pe acoperiș, nici că nu mai poți dormi din cauza rezonanței tablei. Încă nu ne-am obișnuit cu cântecul nocturn al greierilor: ni se întâmplă să ne trezim speriați noaptea, pe un fundal țipător de băgători în seamă, care nu se oprește decât după ce aprindem lumina sau închidem ușa. Cu țânțarii este destul de greu de conviețuit după lăsarea întunericului – de aceea fiecare ușă și geam sunt dotate cu plasă – în special că, fiind anotimpul ploios, o parte dintre ei sunt purtători de malarie. Plouă aproape în fiecare noapte. Uneori ai impresia că se zguduie cerul, totul în jur este alb, iar copacii sunt culcați la pământ, ca jumătate de oră mai târziu să se liniștească totul în jur.

E frumos.

E altceva. Ceva ce trebuie să încerci măcar o dată în viață. Iar pentru că nouă ne-a plăcut, ne-am întors înapoi. Rămâi responsabil pentru totdeauna de cei pe care i-ai îmblânzit, iar revederea nu este o opțiune, ci o datorie.

Volunturismul (îmi permiteți termenul?) nu este întotdeauna confortabil. Nu este ieftin, și nici lejer. Nu se traduce doar în fotografii și în rezultatele pe care le au copiii la teste. Nu se cuantifică în botezuri generate și nici în numărul de locuri vizitate. Este un nu-știu-ce legat cu o verigă de inimă și cu o alta de lanțul greu, început aici în urmă cu zece ani, și care continuă astăzi cu mine.

Cu mine, cu tine și cu El.

Cele mai frumoase sfârșituri sunt cele fericite. Iar sfârșiturile fericite sunt cele care surprind un nou început.

În urmă cu doi ani și jumătate mi-am propus să îmi închei jurnalul astfel:

Vă îmbrățișez cu drag de la paralela 22°00 S, 17°00 E!

 

 

 

Credite fotografii: img. reprezentativă Pier Paolo M, septembrie 2016. Celelalte fac parte din arhiva personală.

 

 

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s