Africa9 – Flash-uri de la 22 ̊ 00 S, 17 ̊ 00 E

Scot zorită hainele din mașina de spălat, le pun într-un lighean și merg să le agăț la soare. Chiar dacă avem ditamai mașina de spălat, din aceea în care pui rufele înăuntru prin partea de sus, îmi este mult mai comod să spăl de mână. De ce? Pentru că am un maieu negru, niște pantaloni kaki, două tricouri verzi și vreo patru albe. Decât să le amestec și să le înec, sau să le pun pe rând și să consum apă mai multă decât ar fi necesar, prefer de obicei să termin cu ele manual, în 15 minute. Însă astăzi mi-am pus la spălat toate lucrurile deschise. Iau primul tricou din lighean și îl prind cu doi clești pe sârmă. Arată cam diluat imprimeul de pe el, sau mă doare pe mine capul de la soare? Ridic din coș o rochie. Mi-o apropii de față așteptându-mă să fiu inundată de un parfum de flori de câmp sau mai știu eu ce alte miasme erau pretinse pe eticheta detergentului. Hmm…atât de slăbuț să fie detergentul de aici, încât să nu lase nicio aromă în urmă? Doar am pus din plin, așa-i? Revizuiesc în minte momentul în care am adăugat detergent în mașina de spălat. A fost după orele de școală… Mă durea puțin capul. Am mâncat, apoi le-am pus repede în mașină. Am fost fericită când am reușit să o fac să pornească, chiar dacă mecanismul era nou pentru mine. *Clink!* Stai puțin că eu am uitat să pun și detergent! Fată dragă, adu-ți aminte să le pui din nou la spălat zilele acestea. Și să nu adaugi episodul acesta în arhiva CV-ului cu recomandări pentru abilități maritale. Ești și tu obosită, după săptămâna asta..

Am început săptămâna în forță. În prima zi, la pauza mare, miss Rose, doamna profesoară alături de care sunt la clasă, mă anunță că trebuie să plece până în Katima Mulilo cu niște treabă. Deci rămân singură cu copiii. Cât de greu poate să fie?

-Miss Diana, miss Diana! Lui Neal îi curge sânge din nas! Princess îl trage după ea pe unul din gemeni, care se uită cu o privire nevinovată înspre mine, în timp ce din nas i se prelinge lichidul roșu, cu un debit mai mare decât sunt eu obișnuită.

-Este în regulă, Princess! Îl iau pe Neal lângă mine, rup dintr-un sul de hârtie mai multe bucăți, și îl șterg pe băiețel sub năsuc și pe tricou. Ce bine că nu mă panichez când văd sânge! De la tata am moștenit latura asta. Nu același lucru îl pot spune și despre ceilalți copii. Aleargă și țipă în jurul meu, surprinși și ei de incident. Fața mea senină îi convinge pe toți că e o nimica toată. Mai puțin pe mine.

– Este ok, nu e mare lucru, se va opri imediat. Din fericire, Neal nu plânge, ci doar stă calm lângă mine, ascultând-mi instrucțiunile. Stai puțin aplecat în față. Lasă-mă să îți presez pe năsuc. Așa…

În cinci minute am oprit sângerarea. Am consumat jumătate de sul de hârtie. Chiar a curs mult, pentru că, având năsucul mic și turtit, mi-a fost teribil de greu să apăs unde trebuie, fără a-mi fi teamă că voi sufoca simultan sărmanul copil. Astăzi este cea mai caldă zi din ultimele luni. Din cauza soarelui, a căldurii și a lipsei de umiditate atmosferică, am înțeles că se pot întâmpla des lucruri din astea. Le dau pauză și merg să îl spăl pe față.

-Miss Dianaaaa…aaa! Makando se îndreaptă cu ochii șiroind spre mine, ținându-și mâna la gură.

-Ce-ai pățit, Makando, te-a lovit cineva? Nu am lipsit decât două minute.

– Aaa.. Îi iau copilului mâna de pe față. Sânge. Buza spartă. Dăm avertisment vinovatului.

-Hai, la spălat cu tine!

Pauza trece repede. Îi duc în parc și îi dau în leagăn. Încerc să îi învăț să spună ”Te rog”.

-Vino să mă împingi, miss Diana!

-…te rog! Cuvintele magice!

-Te rog, miss Diana, vino să mă împingi!

Vine suplimentul: mere verzi. Delicioase. Ceata mea de entuziaști se răsfiră prin tot parcul, molfăind din prețioasele fructe. În leagăne. În balansoar. Sau pe topogan. În trei minute, fiecare a acumulat o mâzgă maronie lipicioasă, formată din resturi și suc de mere, praf și nisip. Din cauza atașamentului profund pe care mi-l poartă, chestia lipicioasă a fost întinsă evident, și pe fusta mea. S-a dus pauza.

-Toată lumea la spălat pe mâini! Repede-repede! Hai Makalelo, nu te ascunde. Dă-i și pe față, Abi! Mai dă-i o dată pe la năsuc. Așa… Haide-ți să vă verific: bon, booon, te-ai spălat bine, uite ce frumos îți stă acum… Bine, bine… Lisho, fugi și mai spală-te o dată, ai omis coatele!

O pereche de ochișori îngroziți mă privesc de la un metru și un pi123c de la sol. Shemana stă cu gura deschisă în fața mea. Mă uit înăuntru: sânge! Carii? Are multe… Se spală.

-Te doare? Ia trecut deja.

Mergem în clasă. Dau să intru, însă ceva îmi incomodează strident mersul. Merg înapoi la ușă și culeg din talpa șlapilor mai bine de o duzină de mărăcini. Papucii ăștia nu o mai duc mult.. Să îmi amintesc să rog pe cineva, care are drum înspre oraș, să îmi ia o pereche. Copiii au silozi. După, repetăm o poezie împreună. Musyalela mă cheamă lângă el să îmi arate ceva. Mă privește încântat în timp ce îmi indică un loc de la el din cap. Mă uit: sânge din nou. Nu mult. Cât de la o julitură. Singur și-a făcut-o. Săracul băiat, la cât de calm am reacționat la hemoragiile anterioare, o fi ajuns la concluzia că am o pasiune pentru sânge. Patru hemoragii într-o zi. Repetat sunete, numere, zilele săptămânii, lunile anului, și învățat cuvinte noi. Cântat, țopăit, explicat de 100 de ori. Ascuțit creioane, memorat, repetat, bandajat. Ce e mai frumos, urmează?

 

-Diana, mergem la alergat mâine dimineață?

-Bineînțeles! De la 06:15, ca de obicei?

-Este cam târzie ora asta pentru zilele de școală.. Să fie 05:50?

-Să fie!

Pun alarma cu câteva minute mai devreme. Mă trezesc. Mă teleportez direct în echipamentul de alergat. Ies afară să mă spăl pe ochi. Hmm…sunt cam multe stele pe cer în dimineața aceasta. Și parcă, este mai răcoare decât de obicei.. Ce diferență poate să facă jumătate de oră în minus! Nu observ mișcare în celelalte camere. Încep să fac încălzirea afară. Îmi cam pică ochii, dar ce are a face… Câte nu face omul pentru sănătate?

-Diana, ce faci la ora asta? Du-te la somn că e 05:00! O pereche de ochi adormiți mă privește contrariată din cadrul ușii. Eu sunt și mai bulversată. Deci de asta are cerul atâtea stele la ora asta..

Merg în cameră. Sper să mă mai ia somnul până la 05:50. Te-ai găsit… Mintea mea insistă cu ardoare să revizuiască ultimele greșeli făcute în viața prezentă, și să își mai construiască câteva tipare pentru cea viitoare. O bătaie în geam. Ies afară. În dimineața asta am mai recrutat o persoană: Sorin a ieșit cu noi la alergat. Îmi place. Creștem frumos.

 

 

-Ceasurile voastre au mers normal în dimineața aceasta? Eu m-am trezit cu o oră mai devreme! Ciulesc urechile și mă opresc din mestecat cerealele cu lapte. Deci nu a fost greșeala mea… S-a schimbat ora în Windhoeh, iar ceasurile noastre s-au aliniat după fusul orar de acolo… Am rezolvat misterul.

-A venit ieri o echipă de la minister să mă anunțe că vin cu o prezentare despre sănătate prin toate școlile, pentru profesori. I-am programat să vină la noi mâine la 15:00. Trebuie să fim cu toții. Ne adunăm la Simona în clasă, bine? Să nu uit să îmi notez asta.

 

 

-Jessica, astăzi este ziua noastră de gătit. Ai vreo idee? Aruncăm amândouă o privire prin proviziile din bucătărie. Cam slăbuț. Orice am face, trebuie improvizat. Promit ca de data aceasta să nu arunc sticla de bulion în aer. Și nici să nu mă tai până ajung să leșin, încercând să desfac vreo conservă. Experimentele mele anterioare din fața aragazului, îmi dau fiori. Facem ceva cu cartofi? Dar cartofi s-au făcut și ieri…

Larisa ne sugerează supă cremă. Simplu. Curățăm legumele, punem apă, niște sare, lăsăm la fiert… Rămân cu Paolo să păzesc focul în bucătarie. Ne uităm peste niște poze.

-Uite, uite, uite! Paolo sare de pe scaun, având degetul îndreptat către o arătare galbenă, cu picioare luuuungi, cam cât palma mea de mare, care aleargă de zor pe lângă sacul de cartofi. Primul instinct? Aparatul. Până am pus noi mâna pe aparat, păianjenul nostru a dispărut. Numai ca să reapară, câteva secunde mai târziu, pe peretele din spatele meu.

-Paolo, dă-mi un castron! Al meu ești… L-am prins. Acum.. Cum îl scot din castron, se pune întrebarea? Că doar nu voi sta cu mâna sprijinind peretele, până se hotărăște domnia sa să dea colțul. Iau o foaie de la cuptorul cu microunde. O bag pe dedesubt. În timp ce ne chinuim amândoi să îl desprindem de perete, scoate două picioare pentru câteva secunde… Chiar este maaaare! Paolo vrea să îl arunce afară.

-Nuuuu, cum să îl arunci?! Eu îl vreau pentru mine! Hai să îl băgăm într-o pungă și să așteptăm să moară.

Zis și făcut. Păianjenul meu se zbate perseverent într-una din cutiile de mere, bine sigilat într-un sac menajer.

Iau legumele de la fiert. Le las să se răcească câteva minute, ca să nu încălzesc mult prea puternic plasticul blenderului. Jessica le pasează. Gust. Chiar bună supa noastră. Nici prea sărată, nici fără gust. Iliuță ne-a amenințat că el nu se va atinge de ea daca îi punem prea multă sare. E 22:30. Însă baiu-i altul acum: supa noastră este cam…diluată? Parcă îmi aduce mai mult a suc de legume decât a supă. Mai curățăm un kilogram și mai bine de cartofi. La fiert cu ei. După încă 40 de minute, scot supa cremă afară, la răcoare. Acum este și comestibilă, și aspectuoasă. Mama ar fi mândră de mine. Am o presimțire că mă va pune să fac când ajung acasă…

 

 

Larisa îmi bate în geam.

-Este ora treeei! Mi-a scăpat că avem întâlnire cu grupul de la minister. Ajung imediat în clasă. Hmm…

Sunt patru. Doi băieți, unul înalt și slab, cu părul lung, creț, cu șuvițe blonde și dat cu ceva ulei, prins în coadă. O cămașă aproape albă pe el. Cu trăsăturile feței ca de copil. Și un rânjet amuzat. Celălalt are tenul mult mai închis la culoare. Mai scund și îndesat. Triburi diferite. Și două femei. Una tinerică, slăbuță, de maxim 30 de ani. Pare cuminte și așezată. Cealaltă are, după aproximările mele, nu întotdeauna reușite, undeva pe lângă 43 de ani. Are părul împletit cu ață roșie, fustă foarte scurtă care îi accentuează și mai mult kilogramele în plus, și este dată cu un ruj roșu strident, care s-a întins foarte evident și pe dinți..

Îmi trag discretă un scaun. După primele 30 de secunde, și după fețele celor care au ajuns înaintea mea la întâlnire, realizez toată târășenia. Am în față o echipă care umblă prin școli și localități, ținând prezentări cu demonstrație pe loc, încercând să facă reclamă și să vândă un produs inovativ: salteaua care purifică apa! Ca să își poată susține prezentările acestea, au făcut rost de permisiune de la minister. Însă atunci când s-au prezentat la noi, au uitat să menționeze că de la minister au doar actul, ci au accentuat că vin ”din partea ministerului” cu o prezentare despre sănătate, care trebuie ținută în toate instituțiile…

Își încep prezentarea având în mână câteva dosare uzate de la prea mult răsfoit, cu multe mape înăuntru. Ne arată o serie de imagini asemănătoare celor de pe pachetele de țigări, cu fel de fel de malformații, iritații și boli de piele de toate soiurile. Evident, sunt imagini de tipul ”înainte și după tratarea cu ozone nu mai știu cum”. În timp ce ne vorbesc despre ce boli putem face dacă nu ne purificăm apa, sunt teribil de degajați, cu zâmbete până la urechi, și fac glume unul pe seama celorlalți. Parcă nici ei nu cred ce ne spun. La sfârșitul prezentării, lovitura de grație: o imagine cu Britney Spears. De prin 2004.

-Poate că vă întrebați care este secretul vedetelor! Produsul nostru este folosit de marile staruri ale lumii! Cum de se mențin acestea atât de tinere și frumoase? Britney a spus că doar apa îmbăgățită și purificată pe care o folosește o ajută să arate atât de bine.

Vaaai, și eu care credeam că machiajul face toată treaba… Au mai pus și o poză photoshopată cu ea din epoca de aur. Mi se pare chiar bătaie de joc. Poate la băștinașii de pe aici le merge, dar cu noi, puțin probabil.. Surâd discret a dezgust, ca și cum ”nu v-ați găsit clienții”. Fata mai tânără observă imediat că nu înghit gogoșile, și, amuzată, începe să râdă. Îmi privesc colegii. Cu toții au un zâmbet jumătate amărui, jumătate amuzat, întipărit pe față. Cu excepția profesoarelor namibiene. Cele două doamne par destul de captivate de noua mașină.

Undeva chiar foarte aproape de scaunul meu, echipa ”de la minister” și-a lăsat salteaua pentru demonstrație. Este de-a dreptul murdară. Praf întărit pe la pliuri. Pusă în ceva ce aduce cu o jumătate de husă.

-Știți, înainte de a începe demonstrația cu cei doritori, aș dori să vă precizez și eu ceva. În timp ce ia cuvântul, Sorin are un zâmbet politicos întipărit pe față. Școala noastră de aici se bazează doar pe voluntariat. Nu avem salarii. Copiii care vin aici la noi, nu plătesc nimic. Nici pentru școlarizare, nici pentru mâncare sau cazare. Banii de care avem nevoie ni-i trimite Dumnezeu. Salteaua pe care ne-o prezentați este pentru noi un lux, și nu cred că își permite vreunul din noi să achiziționeze așa ceva. Puteți ține demonstrația, însă vă spun de pe acum: să nu fiți dezamăgiți dacă nu vom cumpăra nimic.

Le-a cam tăiat aripile. Ne privesc cu neîncredere. Ce pot spune, suntem curăței și decent îmbrăcați. Pentru Namibia nu părem chiar lipsiți de resurse.

-Nu îi descurajați. Poate unul dintre voi are un cont mare în bancă. Haide să încercați aparatul.. Tanti mai în vârstă se uită dezaprobator la Sorin, aruncând în același timp privire încurajatoare celorlalți.

Însă pentru pornirea saltelei au nevoie de patru prize namibiene. Pentru ce și de unde atâtea? N-am nicio idee. Înainte de a răscoli tot centrul în căutarea unui prelungitor cu mai multe intrări, ne întreabă dacă sunt voluntari pentru a încerca salteaua. Pauză. Ne lasă un număr de telefon, și încheie prezentarea. Însă nu se grăbesc să plece. Se pun pe o bancă.

-Știți, suntem împreună cu o echipă care este acum la o altă școală, și îi așteptăm aici ca să mergem împreună.

Ca să ajung la mine în cameră, trebuie să trec pe lângă ei. Îmi cer niște apă. Le aduc un bidon de cinci litri și niște căni.

-Cum ți s-a părut prezentarea? Doamna mai în vârstă mă privește parcă cu amuzament și superioritate simultan. Ce să îi spun? Că este cea mai proastă prezentare la care am participat eu până acum? Sau că sunt la ”Comunicare și Relații Publice”, iar treaba mea este să știu cum să creez un discurs de impact și scenografia necesară pentru a influența oamenii? Sau că și-au greșit vocația? Sau că mai multă atenție la partea vestimentară nu ar strica? Sau că nu e frumos să faci exerciții pentru șpagatu` când ești doamnă? Și ești în față? Și ai fustă scurtă? Și mai stai și pe scaun?

-Ți-aș putea oferi un sfat? Sunt la facultate – deja mă privește mai cu respect; când le spun oamenilor de aici că sunt la facultate, deja am întâietate la microfon – și multe din cursurile mele se bazează pe tehnici de comunicare și vânzare. Gata, i-am captat atenția. Dacă aș fi în locul vostru, eu aș fi mai serioasă atunci când vorbesc. Voi râdeți tot timpul, inclusiv când vorbiți despre bolile pe care le putem trata cu salteaua pe care o prezentați. Asta nu le inspiră oamenilor încredere. Când vorbiți despre lucruri grave, faceți-o cu gravitate. Mă aprobă cât se poate de serios.

Să le zic că se vede de la o poștă că nici măcar ei nu cred în puterile miraculoase ale saltelei pe care vor să ne-o vândă?

-Știți…cel mai bine vinde entuziasmul. Atunci când crezi din tot sufletul în produsul sau în ideea pe care îți dorești să o livrezi celorlalți, este imposibil să nu îi molipsești și pe alții!

-Da, da, da…mare dreptate ai! Știi…noi am venit pe aici, pentru că deja în Katima sunt câte patru saltele din astea pe fiecare stradă. Noi chiar ne străduim.

În jumătate de oră pleacă. Merg în bucătărie și îmi manifest surpriza.

-Mă întreb dacă sunt persoane care cumpără așa ceva.

-Chiar sunt. Stilul lor vinte foarte bine. Aici în sat sunt câțiva oameni cu saltele din astea. Larisa mă readuce la realitate. Precizez că în sat, după cunoștințele mele, majoritatea colibelor nu au apă curentă. Defapt, mă îndoiesc să fie mai mult de 2-3 case cu robinet înăuntru.

 

 

-Diana, Diana! Ghici ce? Jessica și Paolo mă privesc misterioși.

-Mhmm?!

-Păianjenul nostru este la fel de viu ca atunci când l-am pus în pungă!

Ridic mica mea comoară din cutia de mere. Au trecut aproape două zile și ăsta mic nu vrea să moară…

-Ne-a zis Sorin că unele specii pot trăi așa, fără mâncare și cu puțin aer, săptămâni întregi..

-Hai să îl punem în congelator! Hmm…nu par foarte încântați de ideea mea, care, până la urma urmei, este foarte practică. Așa că decid să îl mai las câteva zile așa.

 

 

 

-Miss Diana, tu ai numai trei rochii? Hmm…se pare că copiii de aici nu apreciază la fel de mult ca mine spiritul econom în materie de vestimentație, pe care l-am abordat în călătoria asta. Fetele mai mari mă pun la colț. Îmi trag un scaun lângă geamul lor. Larisa ne aduce popcorn. Și încep…

-Ai frați? Surori? Cum vă înțelegeți? Părinții tăi mai sunt împreună sau au divorțat? Ai primit bătaie acasă? Ai prieten? Ai terminat liceul? De ce îți spunem ”miss” dacă ești așa de mică? Ce te faci după facultate? Când? Cum? Unde? De ce? Cu cine? Pentru ce? Cu ce scop? Durată?

Și stăm la povești. Parcă seamănă cu serile lungi din liceu, în care, frânte de învățat pentru testul de a doua zi, ne opream din autocompătimit, și ne strângeam toată camera la taclale. Cu sens sau fără. Realiste sau din filmele Disney. Care se lăsau sau nu cu apeluri cu necunoscut. Sau cu sectoare…

Este puțin ciudat să împărtășesc experiențe de viață cu puștoaice de 12-13 ani, care îmi povestesc plictisite de foștii lor iubiți, de bătăile zilnice pe care le iau acasă sau de cât de greu li se pare că este să meargă la universitate. Dar este și educativ. Pentru mine? Pentru ele? Pentru ambele părți.

 

Mă mut! Din nou. Cred că, până când voi pleca de aici, voi locui pasager prin toate camerele. Vine pentru câteva zile în campus o doamnă din Bulgaria. Dumneaei lucrează în Namibia de mulți ani. Este inginer de laborator, pentru câteva mine de aur de aici. Măsoară cât aur se găsește într-o anumită cantitate de pământ, și chestii de genul acesta. Cred că are o mulțime de lucruri super-captivante de povestit! Copiii vor fi mai mult decât entuziasmați să o asculte. Însă îmi va lipsi camera mea din marginea campusului. Are multe stele la ușă, și în fiecare dimineață când stau jos pe prag și citesc, surprind cea mai frumoasă parte a răsăritului, precum și pe copiii care vin la școală din satul de lângă campus. Însă îmi place mult și noua cameră. Aici stau de obicei fetițele lui Sorin. Este răcoare ziua. Pereții roz. O zână pictată pe unul din ei. O bibliotecă albastră, simpatică foc, cu multe cărți colorate, cu povești cu prințese. Multe accesorii de fetițe, care îmi amintesc de camera mea de acasă, cu perdele roz, pe care sunt imprimate prințese Disney.

 

 

 

Unul din lucrurile care m-a impresionat întotdeauna la negrii, a fost felul în care pot oamenii ăștia să cânte! Aici cântatul este la el acasă. De la copiii mei de la Preschool, și până la adulți. Cu toată ființa! Vineri, la apus, Iliuță cântă din trompetă. Toți copiii, îmbrăcați frumos, se îndreaptă spre capelă. Iar apoi…cântăm, și cântăm, și cântăm din nou. În engleză, în silozi și în română. Știu vreo două cântece în limba noastră. La versurile în română, unii întorc privirea spre mine, așteptându-se să accentuez mai mult cuvintele. Le fac pe plac. Oricum, printre atâtea voci puternice, trilul meu disonant este abia sesizabil.

 

 

E seară. Răcoare. Mă dau în leagăn. Admaia și Junior insistă să mă învețe catoho. Un joc în nisip, unde ai de sărit. Sunt în rochie. Mai contează? Mă străduiesc să îl fac perfect din prima, ca să nu mai fie necesară o a doua demonstrație. Îmi iese. Doi dintre băieții mai mari vin și se pun în leagănele de lângă mine. Unul la dreapta, celălalt la stânga.

-Îți este dor de familie?

-Sunt obișnuită să fiu departe…

-Cum este să fi deja la facultate? Cum sunt frații tăi? Părinții tăi sunt în viață? Îți place să pescuiești? Ai încercat vreodată caiac-canoe? Cum poți să scrii o carte cu altcineva? Cum e să stai în România? De ce să chemi poliția când se iau la bătaie în sat? De ce să nu te măriți devreme? Îți place să scri? Cânți frumos? De ce ești aici?

Cu cât stau mai mult de vorbă cu ei, îmi dau seama de discrepanța uriașă dintre cele două continente. De mentalitate. De cultură. De oportunități. Dintr-o dată, mă simt mai binecuvântată decât mă simțeam dimineață. De ce? Poate pentru că…atunci când dădeam eu proba de viteză la sport, domn` profesor Munteanu, respectiv Enache, nu alerga după mine cu nuielele în mână, pentru o doză în plus de motivație externă. Pentru că pot merge să mă plimb cu prietenul cu barca în Herăstrău, fără să îmi fie teamă că va intra un crocodil pe sub barcă și o va da peste cap, și pe noi o dată cu ea. Pentru că părinții mei sunt în viață și se iubesc, iar atunci când îi prezint pe Beni și Sara cuiva, nu trebuie să menționez ”El este fratele meu de mamă” sau ”Ea este surioara mea din partea mamei”. Pentru că nu mă trezesc vecinii să mă ia la bătaie, cu noaptea-n cap, mustind a poșircă ieftină. Pentru că la școala aceea de stat pe care am terminat-o aveam condiții excelente, și nu îmi cădeau pereții sau paiele în cap. Pentru că merg la robinet, îi dau drumul, și în câteva momente am apă caldă sau rece la discreție, după pofta inimii; nu trebuie să merg cu butoiul la fântâna din mijlocul satului construită de guvern. Pentru că, dacă sunt într-un loc public și îmi doresc să zic ceva, lumea nu îmi va spune ”Stai jos, ești femeie! Vezi-ți de plozii tăi..”. Pentru că am Transalpina, plaja de la Modern, și câmpul cu pepeni, toate în același teritoriu. Pentru că îmi permit luxul de a crede în autenticitatea unei povești de dragoste, și nu mă gândesc la căsătorie ca la începutul unui șir lung de mini-vacanțe între sarcini. Pentru că pot avea prieteni grozavi, alături de care să cresc. Pentru că pot ține legătura cu ei. Pentru că mă simt prețioasă. Pentru că am siguranța că nu am apărut la întâmplare. Pentru că oamenii din jurul meu au grijă să îmi amintească zilnic că, în ciuda faptului că am numai 19 ani și capul plin de vise și figuri, eu contez pentru ei. Iar lucrurile acestea, fată dragă…sunt binecuvântări! Binecuvântări pe care, de multe ori, nu le observi decât atunci când ești pusă față în față cu realitatea crudă a altora…

Și te întrebi de ce femeile de aici nu au drepturi. De ce bătaia grosolană e la ea acasă. De ce părinții lui Makama îl adormeau cu alcool când era mic. De ce familia lui Sarru trăiește precum animalele, prin savană. De ce aici tații nu manifestă niciun fel de afecțiune față de copiii lor. De ce 85% din fete au primul copil înainte de 17 ani. De ce…

-Băieți, ce mi s-a suit pe picior?! *Panică-panică-panicăăă!* De la atâta dat în leagăn, povestit, ascultat și motivat, am uitat că soarele s-a dus de mult, iar noaptea s-a instalat în toată splendoarea. Și cu toate animăluțele… Un ditamai păianjenul îmi escaladează grăbit genunchiul stâng. Îl simt perfect cu mâna. Îl arunc cât colo în nisip.

 

 

-Miss Diana, miss Diana! Ai venit să ne spui noapte bună?

Ceata de fetițe zglobii, super-energice în ciuda orei târzii, îmi aduce aminte de surioara mea. Sara. Poate… Sara la puterea 14. Trei se spală pe dinți, una mă roagă să îi țin hârtia igienică, alte două mă pupă pentru a douăzecea oară de ”Noapte bună!”, în timp de Chanetu își etalează în fața mea noile pijămăluțe.

-Miss Diana, cum se spune în limba ta ”How are you doing”?

-Ce faci? În cor, repetă toate după mine ”Ce faci? Ce faci? Ce faci?” Este tare ciudat să aud minionii ăștia negricioși vorbind pe limba mea..

-Dar la ”Good night”?

-Noapte bună.

După câteva reprize de îmbrățișări și pupici, având grijă să nu nedreptățesc pe niciuna, mă desprind cu greu de ele și mă îndrept dinspre căminul lor, spre corpul profesorilor. Până la jumătatea drumului și chiar mai bine, un cor de ”Noapte bună, miss Diana” mă acompaniază de la ferestrele dormitorului lor…

 

 

Păienjeni mari care mor greu. Copii speriați și nesiguri pe ei. Crocodili adevărați. Mânuțe energice. Prejudecăți și tradiții. Semnal slabuț. Voci frumoase. Nisip, soare și praf. O echipă dedicată. Nevoi multe. Încrederea că Dumnezeu va purta întotdeauna de grijă. Un peisaj al nopții incredibil de frumos…

Fată dragă, ai avut o săptămână tare plină. Plină și frumoasă. Recitesc un mesaj cu câteva gânduri frumoase, primit de la un prieten. Așa mă asigur că adorm zâmbind. Mă rog. Așa mă asigur că mă voi odihni în siguranță. S-a lăsat foarte răcoare. Trag pătura până sub nas și închid ochii. În minte îmi apar imediat vocile rugătoare, ca de clopoței, ale lui Castro și Abigail:

”Miss Diana, miss Diana, miss Diana!”

”Cu ce vă pot ajuta astăzi, copii?”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s