Africa8 – Prima zi la God Cares School

Privesc cu suspiciune găletușa de iaurt care închipuie un suport de periuțe de dinți. Fiecare prichindel își ia de acolo periuța, așteaptă să îi fie pusă o cantitate semnificativă de pastă de dinți de către profesoară, apoi dă fuga la chiuvetă să se spele. În doi timpi și trei mișcări, își întind pasta foarte bine. Evident, mai mult pe față și pe gât, decât pe dinți, însă…acestea sunte detalii cu care mă voi obișnui curând, așa-i?  Îmi stă inima în loc pentru câteva secunde: periuțele sunt ”la comun”?! Ohh, stai! Nu am văzut eu bine. Fiecare periuță are scris un nume pe ea, apoi, pentru a se asigura rezistența la apă, a fost lipit niște scotch în dreptul numelui.

-Princess, vezi că ai uitat să te speli și pe față! Întoarce-te înapoi! Moțata cu pricina face stânga-împrejur, își înmoaie două degețele în apă, și, cu cele câteva picături apucate, se freacă energic pe față. Părăsește victorioasă locul de spălat, în timp ce de pe bărbie încă i se prelige pastă de dinți.

La sfârșit, se spală pe dinți și profesoara. Oups…și ei ia rămas niște pastă de dinți pe lângă. Însă nu voi fi eu cea care îi va sesiza asta. Îmi e prea mare jenă.. Ar trebui puse niște oglinzi în dreptul chiuvetelor ăstora. Nu prea sunt oglinzi aici. Singura oglindă în care mă văd, este una de 40cm lungime și 30 lățime, de la duș. Dar, sincer…mă simt mai atractivă de când cu așa puține oglinzi. Abia nu îmi mai observ părul ciufulit și tenul iritat cât este ziua de lungă.

Cetei prăfuite de puști energici nu pare să îi fie afectat entuziasmul de lipsa oglinzilor.

-Miss Diana, miss Diana! Două duzini de mânuțe mititele mi se agață de fustă, prezentându-se, invitându-mă să mă joc cu ei, și întrebându-mă pentru a suta oară dacă am fost repartizată la clasa lor.

Cred că îi plac. Și am sentimentul că este reciproc. Ochii mari și curioși mă privesc jucăuș. Le iau mânuțele soioase într-ale mele, și ne îndreptăm împreună spre clasă. Reacționează excelent pentru începutul primei zile de școală. Însă pentru mine nu acesta este începutul.

Sunt sus cu puțin înainte de ora 06:00. Am reținut din zilele trecute că avem întâlnire cu profesorii de la 06:30. Mă schimb imediat, iar la 06:15 pornesc spre locul cu pricina. Așa am lejer timp să îmi încălzesc niște lapte înainte, și să fiu din vreme acolo. Deschid liniștită ușa, și…surpriză! Ei deja au început. Am înțeles eu greșit. Amărâta de engleză… În loc de 06:30, era 06:15, dar cine să fie atentă? Cel puțin nu am întârziat mult.

Îmi trag încetișor un scaun, și mă alătur celorlalți. Par foarte concentrați pe subiect. Larisa ne spune câteva gânduri de încurajare din Biblie, apoi le comentează în câteva cuvinte. Apoi spunem fiecare problemele pe care vrem să le punem înaintea lui Dumnezeu la începutul acesta de semestru: sora bolnavă a unuia dintre noi, comportamentul dificil al unor elevi, probleme cu unii din profesorii angajați de aici din zonă, necesitatea banilor pentru continuarea proiectului, nevoia enormă de voluntari pentru a acoperi anul școlar următor, înțelepciune pentru noi… Ne rugăm pe rând.

Momentele petrecute împreună de la începutul fiecărei dimineți reprezintă un obicei cu rădăcini vechi aici. Îmi place. Cele câteva minute de meditație din fiecare dimineață nu au rolul de a ne pune la curent cu ce probleme are fiecare dintre noi. Cele 15 minute puse deoparte pentru a sta împreună, ne conectează: pe orizontal, și pe vertical. Ne aduce aminte motivul pentru care suntem aici și facem ceea ce facem. Ne reamintește să punem dragoste în fiecare contact cu elevii, dragostea pe care să o luăm de la cea mai bună Sursă. Ne încurajează să mergem mai departe. Și, ceea ce este cel mai important, ne aduce aminte că, indiferent de provocări, nu suntem niciodată singuri..

 

 

 

Lapte cu carob, fulgi de ovăz și fulgi de porumb la masă. Tata ar fi așa mândru de mine.. Acasă nu mă omor cu cerealele deloc. După micul dejun, avem întâlnire cu toți elevii în capelă. Un scurt moment de deschidere a noului semestru, de bun venit și premiere a elevilor cu rezultate foarte bune în semestrul precedent. Am ajuns printre primii. Unde să stau? Mă uit cu stupoare spre pupitru: oricât de drag mi-ar fi mie microfonul de obicei, am de gând să îl evit pe cât posibil în perioada următoare. A vorbi din față în engleză rămâne încă o provocare pentru mine. Cel mai bine m-am înțeles cu cu limba asta la bac, apoi în statusurile și descrierile de pe Facebook. Însă lucrurile ăstea, dragă Diana, raportate la realitatea înconjurătoare actuală, sunt apă de ploaie. Ochesc un rând mai în spate. Nu apuc să mă îndrept bine spre el, că Iulian, capelanul campusului, îmi face semn:

-Diana, stați acolo, în față. Trebuie să vă prezentăm copiilor, păi da? Și îmi indică senin banca din fața pupitrului.

No, mă așez acolo, se poate altfel? Și încep să intre copiii, în șir indian, fiecare alături de clasa lui… Vreo 60-70 să fie? Știu că sunt 85 de elevi la școală, însă nu au venit toți din prima zi. Cu vârste între 4-17 ani. Nu sunt repartizați pe vârste, ci pe cunoștințe. De aceea eu am fost anunțată că voi avea în clasă elevi între 4-10 ani.

-Copii, vă pare bine că a început școala? Spre surprinderea mea, întrebarea a stârnit mult mai multe răspunsuri pozitive decât m-aș fi așteptat. Și a provocat mult mai multe fețe senine decât ar fi făcut-o în vreuna din școlile în care am învâțat eu. Cei mici sunt mai atașați de părinți, și vor mai des acasă, pe când câțiva din cei mai mari au rămas aici chiar și în vacanță. Au preferat să muncească pe lângă campus, în schimbul a câte un tricou nou, ceva de încălțat sau alte lucruri de care au nevoie, și pe care le putem procura noi când mergem la oraș pentru aprovizionare. Acasă, pentru mulți dintre ei, înseamnă să doarmă în aceeași baracă cu părinții și încă 4-5 frați. Fără apă curentă, electricitate sau paturi ”cocoașă-friendly” (aka Dormeo&Co). Aici găsesc un pat modest, dar bun, apă caldă, mâncare simplă și sănătoasă, precum și un loc sigur în care să stea. Nici nu îi pot judeca pentru că unii din ei nu se grăbesc să își vadă părinții.

Toți ochii se îndreaptă curioși spre Jessica, Paolo, și spre mine. Eu voi merge la Preschool 1. Este un program care face parte din sistemul Accelerated Christian Education. Scopul este de a-i familiariza pe copiii de aici cu limba engleză, și de a le pune o bază foarte solidă pentru anii următori. Limba oficială a Namibiei este engleza, însă aici copiii vorbesc în lozi. Este dificil să îi înveți să treacă cu totul la o altă limbă, în special când nu ai echivalentul în limba lor la foarte mulți termeni pe care noi îi folosim în mod uzual. O altă țintă a programului este de a corecta unele mici handicapuri sau lipsuri ale copiilor, cât de devreme posibil. Când intră aici, li se dă un test individual, pentru a observa cât de bine se orientează în spațiu și cât de capabil este puștiul de 4-5 ani de a-și corela acțiunile. Astfel, profesorii pot corecta în câteva săptămâni sau luni, unele probleme care trec nesesizate într-un sistem educațional clasic, și pe care copilul le poartă cu el până la liceu . Dacă mai ajunge acolo, bineînțeles. Dacă bazele sunt puse foarte bine, și ai material pe care să îl modelezi, lucrurile devin mult mai simple în anii următori. Un alt scop al programului este de a-i învăța pe copii regulile clasice ale igienei personale. Atunci când intră la Preschool, niciunul nu are ”abilitatea” de a sesiza când orificiile nazale dau pe dinafară. Și vreau să spun că, în ciuda faptului că aici este foarte cald, și nu m-aș fi gândit că ei răcesc, chiar…ei chiar dau cu adevărat pe dinafară! Aici sunt învățați să se curețe pe față, să se spele pe dinți, să își păstreze hainele curate, în limita posibilităților, să umble încălțați, să se așeze frumos și să se ridice de la un birou, și să facă duș zilnic.

Una dintre noile responsabilități ale lui Paolo, este de a-i supraveghea pe băieți când fac duș, și de a se asigura că se spală cu adevărat, nu doar intră și ies precum au intrat. I s-a atras atenția să nu se lase păcălit de cei care miros aparent frumos: unii din ei intră în duș, iau săpunul, se freacă, așa uscat cum este, cu el la subraț, apoi ies fără a irosi nici măcar un strop de apă. Trebuie să recunosc, am zâmbit puțin prima dată când am auzit de problemele cu igiena de aici, însă, dacă mă gândesc mai bine, eu am crescut cu scăunelul în baie, pe care mi-l puneam să ajung mai bine la chiuvetă, și tot nu mă tenta ața dentară. Ei cresc în colibe din pământ și paie, și iau apă de la fântâna făcută de guvern, din mijlocul satului… De asta suntem aici. Pentru a face o schimbare. Pentru a produce o diferență. Everestul nu se urcă într-o zi. Lucrurile care au impact pe termen lung, se clădesc pas cu pas. Lucrurile micuțe de genul ăsta fac diferența între ceea ce este acum Namibia, și ceea ce poate deveni. Oare se merită?

Înainte de a mă îndrepta spre clasă, merg în cameră să îmi iau agenda și sticla cu apă. Când deschid ușa, se ivește ceva de dedesubt: un semn de carte color. Pe spate scrie ”Hei, Diana! Îmi doresc să ai un timp fain cu copiii. Un semestru grozav aici! Succes!”.  Străine, tocmai ce mi-ai furat un zâmbet!

Chiar dacă suntem în Africa, chiar dacă fondurile sunt modeste, iar majoritatea materialelor au fost aduse de la sute, respectiv mii ( până în Windhoeh sunt 1200km) de kilometri, clasele arată foarte primitor. În urmă cu câteva zile am vizitat școala guvernamentală din zonă: geamurile sparte, podele din beton fisurate suficient de adânc pentru, hai, treacă de la mine, nu pentru a-ți scăpa șlapii, dar de agățat sau sucit piciorul tot erau suficient de mari. Bănci înghesuite, care aproape se urcă pe tablă. Fără catedră pentru profesor. Acesta stă în picioare. Totul arăta precum după război. Aici este altfel: pe margine, birouri individuale, pentru fiecare copil, cu scăunelul lui, și cu numele scris deasupra. Un dulap cu rafturi deschise, cu cărți și cuti cu jocuri înăuntru. Pe pereți, afișe viu colorate cu numere și cu cifre. Câteva jucărele într-un colț. Și da…muuuulți copilași fericiți în jur! Iar eu în mijloc, molipsindu-mă de la entuziasmul lor.

La intrare se descalță cu toții de papuceii de acasă. Intru în clasă, și toți buluc în jurul meu! Imediat lângă intrare, este un covor curățel. Mă așez jos, pentru a fi mai la nivelul lor. O fetiță mi se pune în brațe, alte trei mă iau de mână, un băiețel este deosebit de curios să afle ce e cu alunița de pe umărul meu stâng, alți doi îmi încearcă plini de curiozitate structura părului, în timp ce câteva glascioare revoltate își dispută îndârjite dreptul asupra degetelor mele de la mâna dreaptă. Waaa! Cum să nu îți placă să fi în mijlocul lor?!

-Copii, aduceți-i lui miss Diana un scaun! Doamna profesoară care îmi este supervizor a stricat magia. Cel puțin a făcut-o cu cea mai bună intenție. Mă ridic, încerc să îmi aranjez în limita posibilităților fusta mototolită, și iau loc pe scaun.

Începem ziua intonând imnul școlii. Aici mă bâlbâi grav. Apoi repetăm numerele până la 50, lunile anului și zilele săptămânii. După care urmează…o oră întreagă de cântat! Și când zic ”cântat”, nu mă gândesc la ”lălăit”. Eu mai știu cântecele pentru copii. Surioara mea este fană ”Radio ItsyBitsy”, deci se înțelege. Însă ei cântă, cu toată inima…și cu mâinile și picioarele! Fiecare cântecel are și gesturi: aici desenezi un pește în aer, acum saluți precul un căpitan, pentru ca în secunda următoare să te învârți de câteva ori, să sari pe piciorul drept sau să bați din palme. Aoleu, Diana…!

Mă consider o persoană destul de sobră. Serioasă. Calculată. Ca materie brută sunt introvertită. Să alerg dintr-o parte în alta țopăind, nu pare cea mai strălucită opțiune pentru mine. Ce or să zică copiii ăștia dacă fac și eu ca ei? Dar ce exemplu sunt dacă nu fac? De parcă am încotro? Mă uit la doamna supervizor: dumneaei este olecuță mai multă decât mine, cam de două ori, așa. Dar nu are nicio treabă. Hai, miss Diana, cât de rău te poate prinde imaginea asta? Mai reținută și mai stângace la început, cu o oarecare doză de stânjeneală care am impresia că va persista pentru mai multe zile, dau și eu în mintea lor. Încep să prind gesturile, pentru că majoritatea cântecelelor au muuulte strofe, iar mișcările se repetă. Sper doar că dispozitivul lui Paolo să nu bată până aici.

Pauza mare! Chiar am nevoie de două secunde de reculegere, după atâta evaporare de energie cu cântat, recapitulat și scris. Eheee, Diana! Cred că tu nu prea știi ce înseamnă pauza mare aici. Înseamnă că nu tăbărăsc numai copilașii tăi pe tine, ci se aciuiesc și de la alte clase. Într-un moment de inspirație, mă urc pe un buștean lung de lemn. Evident că se urcă și ei. Încep să îl balansez. Asta încurajează și mai mult apropierea lor de mine. O fetiță își trece cu năduf mânuța prin dreptul nasului. Plină de tact, și-o șterge de bluză, apoi se agață de fusta mea cu cea mai mare dragoste. Poți să îi zici ceva? Mă simt precum o cloșcă, cu toți puii pe lângă ea. Undeva în spatele meu este o bară lungă de tracțiuni.

-Haide-ți să vă suiți acolo, vreți? Atât mi-a trebuit. Vor să se cocoațe, însă nu pot singuri. Pentru următoarele 20 de minute îi ridic pe fiecare în parte, pentru a se putea urca pe bara de tracțiuni. Sunt până în 30. Se pun în linie. Unii încearcă să mă păcălească și sar rândul. Îi trimit la coadă. Încep să simt o presiune în brațe. Mă uit cu coada ochiului la celelalte două profesoare namibiene. Și-au tras un scaun la umbră, și stau de vorbă, în timp ce, trei metri mai încolo doi băieței se bat. Li se pare normal. Nouă nu. De asta e nevoie de mai mulți voluntari europeni: nu poți schimba o mentalitate acționând asupra ei folosindu-te de rezultatele aceleiași mentalități. Nu am timp de meditații profunde. Babalela tocmai a descoperit că fusta mea are buzunare, și le controlează de zor conținutul…

– Miss Dianaaaa, miss Dianaaa! Să nu vi încoace acum! Îți pregătim ceva. Chahetu și Clowwye s-au dus mai la o parte, aruncându-mi priviri misterioase.

– Vaaai, miss Diana! Ai așa un păr lung și frumos. Câteva fetițe se joacă de zor cu mâinile în părul meu. Dacă la început îl atingeau cu teamă, acum mi-l împletesc într-o fericire. Un băiețel îmi studiază cu profund interes mâinile.

-Ce piele fină și moale ai! Așa de mult îmi place. Și mă îmbrățișează. Din inimă. Vreo cinci minute nu îmi dă drumul.

– Ești așa de frumoasă, miss Diana! Te iubesc! Mă uit amuzată la fetița cu ochișori sinceri, din fața mea, și o strâng în brațe.

-Miss Diana! Avem ceva pentru tine! Clowwye și Chahetu îmi înmânează o foaie de hârtie împachetate stângaci. Este o felicitare pentru tine! O deschid. Un peisaj pe față, multe inimioare, și o încercare de a scrie ”te iubesc Diana”, care s-a materializat în ”I LOVE MS DYAN”, semnată ” FROM CHAHETU GOWNI TO MS DAN”. Cum să nu îți topească inima?  În câteva ore, gașca asta de copilași zglobii, cu piciorușele prăfuite, și mânuțele lipicioase, a reușit să mă facă să mă simt mai iubită și mai frumoasă decât orice băiat cu care am vorbit vreodată!

– Miss Diana, miss Diana! Și eu am ceva pentru tine! O altă fetiță îmi înmânează o felicitare. De data aceasta scrisul este perfect lizibil: ”I love Mrs. Diana” plus inimioarele aferente. Mulțumesc cu câte o îmbrâțișare lungă, și le pun bine în buzunar, pentru a le păstra.

O fetiță sare la mine în brațe. Dintr-un impuls de moment, o iau și o învârt. Ți-ai găsit ocupație, miss Diana! Brațele mele oftează pentru o secundă, privind coada lungă de copii care deja așteaptă nerăbdători să îi învărt și pe ei. Dar chiuiturile lor fericite merită tot efortul. Și ești abia în prima zi, miss!

Mergem în clasă. Scris, explicat numere și lipit stikere colorate ca premiu pentru activitățile bine îndeplinite. Multe nume noi de reținut.

-Diana, ai vreo povestire pregătită să le spui? *N-am!*

-Mă pot gândi la una…

Doamna supervizor mă lasă în clasă, singură cu copiii. Fiecare își ia scăunelul, și se așează roată în jurul meu. Ce poveste să le spun? Eu și povestitul în enlgleză..Și pe nepregătite! Eiii…sunt micuți. Au între 4-10 ani. Cât de greu poate să îmi fie? Preferabil una care să nu conțină glume subtile, jocuri de cuvinte sau lucruri despre care nu au habar cu ce se mănâncă. Mă decid asupra unei experiențe cu final fericit pe care am avut-o când eram mică, împreună cu verișorii mei. Timpul trece, la fel și povestea. Apoi ne jucăm.

-Copii, despre ce a fost povestea lui miss Diana? Mă uit încurajator spre copii. Se feresc să răspundă. Haideți, povestiți-mi și mie despre ce va spus miss Diana.

Shonteru răspunde senină:

-Despre trei șopârle!

Rămân cu gura căscată. M-am chinuit să povestesc cum a fost când m-am pierdut eu pe câmp, și ei au înțeles o poveste din lumea necuvântătoarelor?! Cel mai mare eșec al meu de până acum, în materie de povestit. Miss Diana, ceva e putred aici.

-Sorin, i-am întrebat pe copiii mei de la Preschool 1 ce vor să fie când ajung mari. Toți băiețeii mi-au spus că vor să devină polițiști, iar fetițele că vor să fie asistente medicale… Puțin ciudat? Aici este un respect deosebit pentru uniforme sau ceva de genul?

– Da, ar fi și asta o variantă. Zâmbește larg. Însă, cel mai probabil ți-au răspuns așa pentru că, în urmă cu câteva săptămâni am avut o lecție deschisă cu ei, și am invitat oameni cu diferite profesii să vină să le vorbească. Însă singurii care au acceptat și au venit au fost niște polițiști și asistenți medicali…

Dau o tură prin căminul fetelor. Nici nu am intrat bine, că una din fetele mai mari se oferă să îmi facă un tur. Curat și îngrijit. Chiar îmi atrag atenția câteva dulăpioare cu hăinuțele foarte frumos împachetate. Noua mea prietenă mă trage după ea într-o veselie, de la o cameră la alta, făcându-mi cunoștință cu toate fetele. Vaaai…o mulțime de nume! Și unul singur românesc: Anka, sora lui Makama. De ce are Anka nume românesc? Părinții ei beau foarte mult. Când mămica ei era însărcinată cu ea, s-a îmbătat și s-a dus pe câmp. Iar chinurile pe acolo au prins-o. Providența a permis ca una din fetele de la centru, Anka, să treacă pe acolo și să o găsească. Având și pregătire în domeniu, a ajutat-o să nască. Mama, fericită, s-a hotărât să îi pună noului bebeluș numele femeii care a salvat-o. Iar astăzi, Anka are 5 ani și face parte din ceata de entuziaști moscoliți de la mine din clasă.

-Heeeei…de ce plângi? Ce s-a întâmplat, Abi? Un pui de om mă privește cu ochii mari, șiroind încontinuu, din vârful unui pat suprapus. S-a luat cineva de tine? Te-a bătut cineva? Neagă din cap. Este vorba de familia ta? Aprobă.

– Îmi e dor de acasă.. O iau de mânuțe și mă joc puțin cu ea.

-Știi…este normal să îți fie dor de acasă. Zâmbesc senin. Și mie îmi este, și îi văd abia peste două luni. Îi povestesc cum a fost la mine la liceu, la internat, când plângeau cu săptămânile puștoaice de 15-16 ani, cu muuult mai mari decât ea, că vor acasă și își fac cerere de transfer. Fetele se amuză în jurul meu. Lui Abi i se înoadă ultimul șir de lacrimi în bărbie și se oprește din sughițat.

 

 

”Sper să ai un timp plăcut aici în Namibia” Semnat: Makama.

Ridic de pe marginea trotuarului de beton din fața camerei mele paharul portocaliu pus stângaci acolo. Mi-a atras atența imediat ce am dat colțul. Cum să nu îți acapareze privirea, ca fată, un buchețel de flori? În special dacă te afli în Africa. Iar aici nu cresc flori pe peste tot. Mă întreb din grădina cu le-a sustras… Floricelele albe și corai, printre care se strecoară și câteva de un mov, respectiv orange intens, fac o combinație delicioasă. Cum să nu îmi facă ziua mai frumoasă? Nu am mai primit flori de un car de timp. Este puțin frustrant, în special când ai un tată care adoră florile, și ai mereu ceva colorat frumos în sufragerie. Makama, băiete, chiar ai gusturi bune! Le fac loc pe primul raft al dulapului meu pentru haine, și le pun niște apă. Camera arată perfect acum!

Îmbrățișări, pupici, gânduri încurajatoare, felicitări și flori! O primă zi de școală exact ca în România. Excepție făcând faptul că…în România avem florării la toate colțurile. Gândurile le luăm mai mult de pe net, decât din inimă. Iar îmbrățișările sunt mai mult superficiale, ”să nu o mototolim prea tare pe Doamna”. Și pupicii sunt în vânt, pentru că ”i se duce lu` Doamna iluminatorul și sprânceana dreaptă, dacă o pup din tot sufletul”…

E seară. Eiii, fată dragă…uite că ți-au venit copiii! Acum nu mai este liniște în campus. Glasurile lor stridente îmi dau de știre că este ora de făcut duș. Cred că sunt puțin moartă de oboseală? ”Când ai picioarele obosite, du-te înainte cu inima!” Ce-mi mai plac citatele.. Cu inima o să mă duc și eu…și o să mă poarte direct în baie! Îmi privesc fusta. Mă cuprinde o oarecare milă: am urme de mânuțe pe peste tot! Și câteva amprente ale piciorușelor care s-au cocoțat astăzi la mine în brațe. Părul nu îmi mai miroase de mult a levănțică, și nici pielea nu mai are aromă de panseluțe primăvăratice cu extract de aloe. Însă, în mod paradoxal, mă simt mult mai bine decât după o zi petrecută acasă, spălată, coafată, cu picioarele nebătătorite din cauza prafului, bronzată omogen și mirosind a trufe belgiene. De obicei sunt fericită. Azi sunt fericită să dau și la alții! Când am venit aici, am crezut că oamenii ăștia investesc doar pe termen lung, și de acolo își iau toată satisfacția. După ziua de astăzi, auzindu-i cum cântă, văzându-i cum se joacă, cât de călduros te privesc și simțind cât de multă afecțiune îți oferă, îmi dau seamă că energia ți-o iei în fiecare zi. Din ei. Din zâmbetele lor.

Cum sunt după prima zi de școală? Fericită!

Sunt fericită.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s