Africa7 – Safari și istoria unei idei

-Sorin, îmi mai dai te rog două minute? Agit disperată pasta și periuța de dinți, alergând ca o vijelie spre locul în care sunt chiuvetele. Fac ce fac și tot întârzii…

Mă întorc rapid în cameră, îmi pun la repezeală niște protecție solară pe vârful nasului, îmi iau geanta, îmi prind rapid pălăria la gât și agăț pe ultima sută de metri o cămașă kaki largă, pentru că deseară se va face răcoare. Încui ușa din două mișcări. Sper din tot sufletul să o mai pot deschide când voi reveni acasă.

Ceilalți sunt deja în mașină. Oups! Sar rapid în remorcă, așezându-mă între Isaya și Iliuță, tocmai la timp pentru a nu mă rostogoli cu totul în afară, în momentul în care mașina a pornit de pe loc. Ce facem astăzi? Fiind una dintre ultimele zile de vacanță, pentru a mai îndulci puțin responsabilitățile care vor sosi odată cu reîntoarcerea copiilor și pentru a ne familiariza puțin cu zona, Sorin ne-a invitat la o plimbare cu mașina prin junglă, într-o rezervație naturală aflată la doar douăzeci de minute depărtare de campus. Cei mai mari stau în mașină. Sorin conduce, iar Liviu și Delia sunt pe bancheta din spate. Eu m-am suit în remorcă. Dacă tot am ajuns aici, îmi doresc să simt de aproape sălbăticia. Îmi pun sticla cu apă undeva jos, într-un loc în care să poată sta țeapănă. Sau cel puțin în așa fel încât să mai găsesc ceva apă în ea. Jessica și Paolo sunt foarte încântați. Nici nu am ajuns în rezervație, că noi deja filmăm, facem poze, și abordăm o sclipire de aventurieri în privire. Isaya se manifestă pe silențios.

-Isaya, ești fericit că mergem împreună în safari? Băiețelul se ține cu amândouă mânuțele de una din barele de protecție.

-Daaaa! Zâmbește atâta de larg încât îi văd perfect strungăreața dintre dinții din față. Fericit copil. Și eu, lângă el. Un copil mai mare.

Ajungem la intrarea în rezervație. Oprim. Este o taxă de vizitare care trebuie plătită. În jurul postului de la intrarea în parc, sunt expuse cranii de antilope și de cudu. Trei îmi atrag în mod deosebit atenția. Sunt puse unele peste celelalte, de la mic la mare, iar cel mai mic craniu este mititel de tot… Cum și de ce ai omorâ un puiuț așa mititel fără să ți se rupă sufletul?

DSC_0005

-Dragilor, vă închid remorca. Este mai sigur așa. Nu coborâți decât atunci când vă spun eu. Acum doi ani, când am mai fost aici, mașina a fost înconjurată de șapte lei. Nu atacă dacă vă văd sus, chiar dacă ar putea să o facă. Vă cred parte din mașină. Însă dacă puneți un picior jos…s-a zis cu voi!

Oups…parcă mi s-a mai dus puțin din avântul de a sta în remorcă.

Intrăm în rezervație. Bwabwata National Park- așa scrie la intrare.  Se întinde pe teritoriul a trei țări: Angola, Zambia și Namibia. Are 20 de kilometri lățime și 200 lungime. Sorin ne-a spus că este parcul național cu cei mai mulți elefanți din lume. Abia aștept să zăresc câțiva! Nu am mai văzut elefanți decât din aceia de la circ. În apropierea liceului pe care l-am terminat se află un teren laaarg pe care se instalează diferite circuri de-a lungul anului. Gardul este din sârmă, iar menajeria se vede foarte bine când treci prin apropiere. Și la fel și elefanții. Întotdeauna mi s-a părut că, sub paietele colorate cu care îi împopoțonează dresorii, sunt defapt triști și slăbuți.

Copăceii scunzi și firijiți, alături de tot felul de boscheți formează desișuri uscate. Soarele bate puternic, însă vântul care ne vine din față, datorat vitezei mașinii, ne răcorește semnificativ. Din loc în loc, câte un arbore înalt, domină solidar peisajul. Crengile curbate, strânse, îmbârligate parcă, mă duc cu gândul la o bunicuță bătrână, bătrână de tot. Peisajul este o combinație fidelă între fundalul de la desenele ”Lion king” și ”Timon și Pumba”. Încep să fredonez ”Hakuna Matata…means no worries, for the rest of your life..tananana”. Mă aud singură. Cât de mult m-ar acoperi motorul mașinii, un solo nu sună niciodată precum o variantă de luat în calcul pentru mine. Ceilalți nu o știu. Mare păcat…

-Iliuță, de ce sunt așa…porțiuni de pământ din loc în loc, negre din cauza focului? Mulți copaci sunt negrii, iar iarba este arsă pe porțiuni chiar și de zeci de metri.

-Cei care au grijă de locul ăsta îi mai dau foc din când în când, pe bucăți, pentru regenerarea pământului.

Bine de știut.

Stau în picioare în remorcă, ținându-mă cu mâinile de o bară de protecție. Îmi bate vântul în față, umplându-mi părul de praf și nisip. Parcă aș fi băgat fixativ în el. Mi-s buzele uscate groaznic. Oare balsamul meu cu cocos mai face față? Îmi privesc mâinile: praf și transpirație. Sau transpirație și praf. Mai bine nici nu mai încerc să mă dau. Să nu fac vreo infecție. De parcă ar conta aroma strugurelului, când sare pe tine ditamai leul. Ne hidratăm natural, păi da?

-Uite, uite, antilope! Pe unul din dealurile din apropiere, o turmă de patrupede ne sesizează vizibil prezența, luând-o spontan la sănătoasa.

Oprim pe marginea unui râu, iar Sorin ne povestește câteva amintiri pe care le are din locul acesta. Undeva în depărtare, pe marginea apei, pe celălalt mal, un grup mare de antilope se adapă. Liviu îmi pune în față un ditamai gândacul. Negru, mort, uscat, și de mărimea degetului mare al unui pianist supraponderal. Deja m-am îndrăgostit! Îl iau acasă. Acasă în România, adică. Mă gândesc să îi cer lui Sorin o plasă în care să îl pun, să stea mai bine, însă…lasă că îl țin lângă mine, să nu atenteze altcineva la integritatea lui. Îmi iau prețioasa comoară, sar în remorcă și plecăm mai departe.

DSC_0596
Autor: Pier Paolo Mozzoni.

În următoarele două ore vedem câteva sute de antilope, mai mulți cudu și o pădure plină de bivoli, care stau înspăimântător de aproape de mașina noastră. Reușim să trezim patru hipopotami și să speriem o iguană. Imortalizăm în zeci de fotografii babuinii pe care îi așteptăm să treacă drumul, undeva în fața noastră, și evident, vedem o mulțime de elefanți! Deci sunt superbe creaturile astea! Cresc toată viața. Toate familiile pe care le-am văzut au membri de la elefănței cât mine de mari (sau mici, în cazul ăsta), la ditaaamai mamuții!

Nu îmi vine să cred că îi văd așa…în realitate! Mă trec fiori pe șira spinării. O turmă de bivoli traversează gonind drumul pe care venim noi cu mașina. Au coarne lungi, cam cât o mâna de a mea cu umăr cu tot, și sunt deosebit de masivi. Sorin încetinește. În afară de unul mai pierdut în spațiu, reușeșc să treacă cu toții, înainte de a ajunge noi cu mașina în dreptul lor. Mi-a stat oleacă inima.

-Băieți…simțiți? După două ore de respirat aer proaspăt, miasma pe care o adulmec în aer nu aduce a tămâie sau a flori de câmp. Miroase mai degrabă a hoit.

-Uitați-vă acolo! Iliuță ne indică cu mâna, o pată neagră, undeva la câteva sute de metri depărtare. Când ajungem în dreptul ei, ne dăm seama ce este: un elefant mort. Săracul… Nici nu vreau să îmi închipui câte toxine pe centrimetru pătrat de aer simți când stai exact lângă el.

Undeva lângă locul în care este situat campusul școlii, a murit cu ceva timp în urmă un elefant. Unul din băieții noștrii s-a dus să îi facă niște poze, însă, din cauza duhorii efective emanate de carnea aflată de câteva zile bune în stare de descompunere, nu s-a putut apropia mult. Însă, în timp ce el a plecat oripilat de miros, sătenii namibieni au mers să își taie câte o bucată bună de carne din subsemnatul elefant, apoi au purces acasă, au gătit-o, și au servito garnisită cu terci, la cină…

 

Deci cam așa se simte libertatea! Stau în picioare, cu vântul în față, ferindu-mă de câte o cracă ocazională care atentează la părul meu. La cât m-am chinuit să îl cresc, nu am absolut nici cea mai mică intenție de a mi-l lăsa pe aici. Nici în savană, și cu atât mai puțin la ”coafor”. Pentru Jessica, Paolo, Isaya, și pentru mine, este prima dată când mergem în safari. Este o ocazie bună de a afla lucruri noi unii despre ceilalți. Parcă nu ne vine a crede că suntem în mijlocul Africii. De la atâta soare și vânt, mi s-a făcut sete grav. Îmi culeg de pe jos sticla, doar pentru a descoperi că mai am doar  câțiva stropi înăuntru. Restul s-a scurs, risipindu-se pe drumul lăsat în spate…

-Iliuță, îmi torni și mie te rog niște apă din bidonul tău, la mine în sticlă?

Bineînțeles că îmi toarnă cu toată bunăvoința. În sticlă, pe lângă sticlă, pe adidași, pe jos prin remorcă… Pentru că Sorin nu și-a dat seama ce facem noi, și a pornit brusc mașina. Drumul nu este asfaltat. Nici pe departe. Nu prea ai avea cum să intri cu o Dacie pe aici. Tocmai din cauza asta, în momentele în care stăm jos, ne rostogolim dintr-o parte în cealaltă a remorcii, iar la câte un hop sărim în sus. Și nu o facem voluntar. Ia să îmi scot eu telefonul. Am și semnal. Booon, frumos! Cine s-ar fi așteptat? Vaaai, uite cine mi-a comentat pe Instagram! Hai să îi dau un răspuns frumos.. *Oups-groapă!*…un moment de neatenție și ouch! Am achiziționat o vânătaie tare dureroasă și minunat colorată, în partea dreaptă a stomacului! Ți-a trebuit răspuns filozofic în mijlocul Africii, Diana! Nietzsche a scris și el, ca tot omul, la birou. Uite ce pățești!

-Sorin, hai să ne întoarcem… Iliuță a mai fost pe aici și nu pare surprins de prea multe lucruri.

-Dar este atât de frumooos! Dacă ar fi după mine, aș campa undeva în zonă.

-O fi, însă suntem tare departe de drum, și dacă ne lasă benzina… Va fi trist tare de picioarele noastre.

-Adevărul este că nu m-aș aventura pe aici noaptea, singură, nici cu o mitralieră Kalașnikov ak-47 automată asupra mea. *Îmi ia ceva până reușesc să pronunț ”Kalașnikov” corect. Din fericire băieții mai urmăresc știrile*

Soarele se îndreaptă încet înspre orizont.

-Sorin, povestește-ne și nouă cum a început totul…

Am auzit frânturi de pe ici-colo despre proiectul GodCares School, însă chiar îmi doream să aflu istoria de la unul din ”părinții fondatori”.

– Vrei să îți spun cum a apărut? Păi să o iau cu începutul. Totul a prins viață acum 10 ani. De atunci suntem în Namibia. Am avut proiecte prin care i-am ajutat pe oameni în America de Sud, în Venezuela, și, bineînțeles, în România. În special în timpul inundațiilor acelea devastatoare de acum câțiva ani. Nucleul proiectului a căpătat formă în Spania, când mai multe familii de români emigrați acolo și-au propus să facă ceva. Altceva. Așa că am înființat o asociație. Activitatea pe care o desfășuram atunci presupunea adopția unor copii de aici, de câtre familii sau persoane din Europa, în special din Spania, la distanță. Adică cei de acolo ofereau o anumită sumă de bani, iar noi achiziționam alimente și îmbrăcăminte copiilor din Namibia, făcând drumuri Namibia-Europa, cât de des ne permiteau finanțele.

-…cred că era tare stresant să faci asta, în special când mai ai și o familie de întreținut!

-Măi…era o activitate faină de tot! Aveam satisfacție imediată iar asta îmi plăcea mie: copiii erau fericiți, iar noi ne molipseau de bucuria lor. Însă, după ceva timp ne-am dat seama că problemele lor sunt mai profunde decât lipsa alimentelor și a vestimentației adecvate. Vedeam că oferim copiilor mâncare, dar că aceasta este confiscată de părinți și consumată tot de ei. Sau le dădeam hăinuțe, iar părinții le vindeau pentru a-și cumpăra tutun și alcool. Degeaba le dădeam săpunuri, pentru că nu știau ce e aceea baia. Le ofeream rechizite, însă sistemul educațional de aici nu face altceva decât să hrănească delăsarea moștenită de la părinți. Știi…nu îmi surâdea deloc ideea de a investi aici pe termen lung, de la zero, și să aștept rezultate care ar fi putut să apară în 10-15 ani. Îmi plăcea să îi văd fericiți atunci și acolo. Însă asta nu era suficient, dacă doream o schimbare adevărată. Iar o schimbare cere timp, efort și multe sacrificii. Ideea nu a fost doar a mea. A apărut simultan în mintea a trei membrii ai echipei noastre. Asta ne-a tras un semnal de alarmă. Cineva chiar își dorea să facem ceva. Așa am început proiectul școlii de aici. În anul 2006. Am adoptat un sistem de educație special, bazat pe principii creștine și pe lucrul individual cu copiii. Accelerated Christian Education. Dar până la ceea ce este astăzi…cale lungă! Prima dată am construit bucătăria. Stăteam în corturi și găteam la foc de tabără. Apoi sălile de clasă. Clinica. Căminul fetelor. Apoi al băieților. Am continuat cu capela, și tot așa…

-Bine, bine, dar dacă voi erați aici cu copiii, cine construia? Cine finanța? Ați avut publicitate puternică? Sau sponsori mulți?

Îmi vin rapid în minte cam ce opțiuni ar fi avut: strângere de fonduri, sponsorizări guvernamentale sau din partea unor multinaționale, campanii online puternice, sau apel la subconștient prin niște discursuri bine țintite. Eheee…nu degeaba studiez Comunicare și Relații Publice. Sorin zâmbește înțelegător.

-Uite, știi.. Noi când am pornit proiectul ăsta, am început cu o anumită idee: dacă Dumnezeu își dorește ca noi să facem anumite lucruri, iar acesta este planul Lui, El ne va oferi și resursele financiare și umane de care avem nevoie pentru a ne îndeplini scopul. Noi ne rugăm pentru problemele și necesitățile pe care le avem, iar El își face treaba. Noi nu cerem nimănui altcuiva nimic, decât lui Dumnezeu.

Am rămas puțin surprinsă. În manualul de ”Introducere în Relații Publice”, după amintirile mele, nu există opțiunea ”rugăciune”.

-Și…a funcționat?

-Întotdeauna! Am avut nevoie să construim cămine pentru copii, în care să le oferim condiții cât mai umane. I-am spus asta lui Dumnezeu. La câteva zile, mă sună un prieten din Spania: ”Sorin, aș vrea să vin cu o echipă la tine. Avem ce să facem? Și…aducem și niște fonduri ca să mai luați câte ceva pentru copilași.” Surprinzător? Ei bine, lucrul ăsta s-a întâmplat cu fiecare clădire din campus.

Dintotdeauna am crezut în Dumnezeu. Am avut întrebările și dubiile mele, cărora le-am dat curs și explicație în timp. Însă oare aș avea atât de multă încredere încât să mă bazez doar pe intervenția Lui? Să nu cer nimănui altcuiva decât Lui? Îmi place să cred că, într-o zi, privind în urmă, îmi voi putea răspunde afirmativ.

-Este greu ca, într-o țară în care găsești foi de scris la un preț acceptabil abia în capitală, adică la 1200km depărtare, în care oamenilor nu le pasă deloc de igientă, de educație sau de propriul viitor, să implementezi o școală bazată pe o filozofie educațională creștină. O școală în care să oferi copiilor condiții bune de învățat, mâncare sănătoasă și un mediu constructiv pentru a-și dezvolta caracterul. O școală în care să îi înveți pe copii disciplina, în care să îi înveți că viața trebuie prețuită, și că ei sunt persoane valoroase. Asta nu îi învață nimeni aici. Ei nu dau doi bani pe propria viață. Nu este deloc simplu, pentru că ai oameni puțini. Puțini dar dedicați. Iar ei fac tot. Ei sunt profesori. Ei sunt grădinari. Sunt bucătari și menajeri de ocazie. Administratori și psihologi. Dirijori și instrumentiști. Toate simultan și fără jumătăți de normă. Campusul este mare. Copiii se înmulțesc în fiecare an. Iar voluntari sunt puțini…

Dintr-o dată mă simt mică-mică. Mă oftic că am venit pentru a sta doar atât de puțin, când nevoia de oameni aici este atât de mare. Oare se poate prelungii biletul de avion? Măcar cu puțin? Dar facultatea?

Se lasă răcoare în junglă. Soarele își aruncă ultimele raze peste fețele noastre, îmbujorate puternic datorită căldurii de peste zi. Paolo imortalizează apusul în câteva fotografii. Îi privesc cu jind aparatul. Cameră profesională cu ditamai obiectivul, special pentru peisaje. Nu mă chinui să îmi scot aparatul meu. Mă pot bucura de apus prin propriile dispozitive. Mi se face frig. Îmi scot cămașa și o pun pe mine. Este cu 2 numere mai mare. Mai mult material care să îmi țină de cald, așa-i? Acesta e spiritul!

Am parcurs astăzi 75 de kilometri prin rezervație. Am mers până dincolo de granița cu Angola. Îmi voi aminti cu mare drag de după-amiaza aceasta: antilope, hipopotami, iguane, bizoni, babuini, elefanți, o mulțime de soiuri de păsări și oameni faini alături de care am împărțit momentele ăstea.  Mașina intră pe șoseaua națională asfaltată, și accelerează puternic. Încă stau în picioare. Soarele își mai agită pentru câteva minute ultimele sclipiri, care ajung până la noi. Profit din plin de ele. Cred că gonim cu 150km/h? Nu stau deloc bine cu aproximările, însă după cum trec copacii pe lângă noi (sau noi pe lângă ei), cam pe aici cred că suntem. Îmi desprind mâinile de bara de protecție și le ridic în sus. Grozav! Aș striga ceva de libertate și chestii de genul, dar nu îmi vine nimic semnificativ în minte. Îmi promit în gând ca, peste ani, când voi avea familia mea, să îi aduc aici. Se simte viața la altă intensitate. Fac cu mâna unor oameni de pe marginea drumului. Aici salutăm pe toată lumea. Iar schimbul de zâmbete la distanță îți umple sufletul, știi? Chiar și cu necunoscuți.

Am ajuns acasă. Obosiți, plini de praf și puțin prinși de soare, cu zâmbete largi, după așa o experiență, ne dăm jos din mașină. Îmi iau geanta și sticla de apă, și dau să sar jos.

Stai puțin.. Gândacul meu?!? Aoleu, unde a ajuns?! Evident că nu îl găsesc unde l-am lăsat. Ci..pe jos, în remorcă. În bucățele… Ufff, sărmanul meu suvenir. Încerc să mă auto-consolez. Mama oricum nu ar fi fost de acord să îl țin pe birou, chiar dacă îl băgam în spirt înainte, nu-i așa?

E noapte deja. Au apărut stelele. Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care l-am aflat zilele acestea despre Namibia este că aici este locul de pe planetă de unde se văd cele mai multe stele. Și se văd cel mai frumos. Țara este destul de aproape de ecuator. Nu tu poluare. Nu tu lumini puternice de la marile centre comerciale. Permanent senin afară. Chiar are toate șansele…

Campusul este foarte tăcut în seara asta. Imediat vor ajunge copiii. Cu siguranță se vor schimba multe lucruri. Am fluturi în stomac numai când mă gândesc. Va fi o provocare să intru în ritmul celor mai vechi de aici: școală, bucătărie, treabă, alergat, scris, căutat, încurajat, pregătit, iubit…din suflet și cu zâmbetul până la urechi! Așa sunt oamenii de aici. Puțini dar buni? Puțini dar buni…

Îmi ridic ochii spre cer. Puzderie de stele. Exact deasupra camerei mele, o pată lungă și albicioasă străbate bolta: Calea Lactee. Niciodată nu am văzut așa ceva din Apărători. Nici din Târgoviște. Și nici măcar de la munte. Niciodată nu am văzut cerul atât de frumos! ”Frumos, minunat, sublim”- mi se par cuvinte atât de șterse, care exprimă tare sărăcăcios un peisaj care îmi taie pur și simplu respirația. Îmi doresc să iau cerul ăsta cu mine acasă. În bagajul de cală? Plătesc dublu. Și să îmi înec ochii în el când sunt obosită. Sau fericită. Sau poate.. în fiecare seară?

Îmi vine în minte ceva ce mi-a spus astăzi Sorin: ”Cel mai mare pericol care te paște în momentul în care vi în Africa nu sunt șerpii sau malaria. Cel mai mare pericol la care te expui este acela că, într-o zi, îți vei dori să te întorci înapoi.”

Oare așa să fie?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s