Africa6 – Namibia, printre picături…

-Liviu, este în regulă să îmi curgă atâta sânge din nas? În timp ce alerg, îmi privesc cu îngrijorare servețelul: e plin de sânge negru. În ultimele zile, de când sunt aici, mi s-a întâmplat des asta..

-Da, așa se întâmplă pe aici. Și noi ne-am speriat puțin la început, când am venit. Este din cauza prafului și a nisipului care este pe peste tot.

Ahamz…bine de știut! Îmi îndes șervețelul în pantaloni și încerc să îmi reglez ritmul de alergat. Alergăm de două minute și deja am obosit. Cu colțul ochilor, îmi privesc cu teamă adidașii: au căpătat o nuantă maronie. În vârf încep să simt cum se adună nisip. Ridic capul și mă uit înainte: soarele deja este sus. Uff, Diana, cum ai ajuns tu să faci jogging pe nisip?

De vină pentru lucrul ăsta este, probabil, ”talentul” meu de a deveni extrem de entuziasmată atunci când vorbesc despre un subiect care mă pasionează. Totul a început acum câteva seri, când Delia și Liviu m-au chemat să merg pe la ei, să mai povestim. Totul excelent, până când am ajuns la partea cu săritul coardei de zilele trecute. Se pare că mă auzeam caaaam…tare!

-Îmi pare rău dacă v-am deranjat, este prima oară când sar așa. De obicei fac sport în alt fel…

*Adevărul este că trebuie să fi fost tare enervant să auzi ”du-du-du-du” pentru 30 de minute încontinuu*

Evident că sunt curioși să afle mai multe despre obiceiul meu de a practica mișcare în mod disciplinat. Și m-au și găsit pe mine: una dintre cele mai înflăcărate persoane în a vorbi despre lucrurile care o entuziasmează…

-Îmi pare tare rău că aici nu am unde să alerg.

-De ce nu?

-Păi..pe unde? În campus nu avem cum să alergăm. În afară nu ne permite cultura locului.

Oamenii de aici nu fac sport. Niciun fel de sport. De ce ar face-o? Ar fi nevoie de foarte mult timp și explicații pentru a-i face să înțeleagă care este legătura între oamenii care gonesc pe stradă în pantaloni ciudați și adidași, și un stil de viață sănătos. În plus, ei cred că o femeie care poartă pantaloni nu ajunge în Rai. De aceea, noi, fetele din campus, când ieșim în afară sau mergem prin sat să stăm de vorbă cu ei, purtăm întotdeauna fuste, nu pantaloni. Dacă vrem să ne apropiem de ei, să le câștigăm încrederea și să îi ajutăm cu adevărat, trebuie să o facem pe limba lor. Chiar dacă, trebuie să recunosc, pentru o fată ca mine, care preferă întotdeauna o pereche de pantaloni negri, comozi, în locul unor volane și pliuri, este puțin incomod să îmi agăț fustele în toți bușii.

-Hai să alergăm dimineața devreme. Peste drum de campus este o potecă. Singurele persoane de care am putea da la ora aceea ar fi un păstor sau poate doi, iar puterea lor de influență este limitată.

Grozav! Am făcut rost de colegi de alergat! Fericită că am reușit să îmi ating scopul în viață, acela de a influența oamenii într-un mod constructiv, convingându-i de importanța mișcării regulate într-un timp atât de scurt, intru la somn abia așteptând să înlocuiesc a doua zi coarda, cu mișcatul liber al picioarelor.

Cu greu m-am trezit pe la 08:15. În doi timpi și ceva mai multe mișcări, am intrat în echipamentul de alergat și am plecat plină de speranță către promițătoarea pistă.

Mare țeapă am luat…

Nici măcar pentru o clipă nu m-am gândit că acea cărare despre care vorbea Liviu, trece defapt prin savană. Sau printre dealuri pline de buși. Sau că nu găsești nici măcar o bucată de pământ tare, ci doar nisip. Pe peste tot copăcei care depășesc rareori doi metri. Pâlcuri ocazionale de arbori înalți, schimonosiți, uscați, care mă duc cu gândul la degetele mamei vitrege ale Albei ca Zăpada. Pe aici trec elefanții. Este vizibil: din loc în loc unii copaci sunt scoși din pământ sau distruși într-un mod specific. Sunt cât pe ce să intru într-un ditamai reziduu: de un maroniu-gălbui uscat, în forma tubulară, și…ca de elefant! Aproape reușesc să îl evit. Aproape..

-Pe aici am văzut și mainuțe, să știi!

Elefanți, maimuțe… Cine știe de ce animăluțe prietenoase mai dăm pe aici. Iar elefanții sunt deosebit de periculoși. Și mi-am lăsat și sprayul acasă. Unde era să îl pun dacă m-am îmbrăcat în pantalonii strâmți de alergat? Nu dăm de niciun păstor. Centrul nu se mai zărește de mult timp în spatele nostru…

Greu se mai aleargă pe nisip.. Mi se afundă picioarele permanent în el. Depun efort dublu, iar, dacă mai țin cont și de configurația terenului, care a transformat mult sperata mea pista de alergat în cursa cu obstacole, pot spune că depun efort triplu: aici scot piciorul dintr-un maldăr de nisip, ca acum să ocolesc un boschete cât mine de înalt, numai ca să evit în ultima secundă o diiitamai buturuga rămasă în urma unui foc de tabără.

După douăzeci și ceva de minute de alergat, dus și întors, îmi îndrept spășită picioarele spre camera mea. Când mă uit în jos intru instant în depresie. Adidașii mei preferați, turcoaz, speciali pentru alergat (pe asfalt, dar să nu mă pierd în detalii), aduc acum cu greu a adidași, darămite a turcoaz. Mi-l scot pe cel drept: în încălțăminte nisip, în șosete nisip, iar când îl întorc cu susul în jos, un pumn de nisip și chiar mai bine se împrăștie în jurul meu. Dar dă-i înainte Diana, doar activitatea fizică e o investiție pe termen lung, așa-i? Îmi țin un scurt moment de reculegere motivațional pentru a-mi reintra în atitudinea obișnuită, și îmi trece.

Din fericire, după zece minute de frecat energic cu apă și săpun, adidașii mei arată ca noi. Cu excepția unei găuri, dar…ce mai contează? Mi-i pun la soare să se usuce și mă retrag la răcoare, în camera mea. Rachel a plecat înapoi în Anglia. Îmi vor lipsi energia și zâmbetul ei continuu. Și flashurile aparatului ei de fotografiat, care m-au surprins exact când mă așteptam mai puțin..  Și pasiunea pentru copilașii de aici. Tot timpul mi-a vorbit despre cât de scumpi sunt, despre cât de bine mă voi înțelege cu ei când vor sosi din vacanță, arătându-mi poze și videouri. Camera pare atât de goală acum…

-Diana, la noapte vor sosi doi voluntari din Italia, o fată și un băiat. El va sta cu Iliuță în cameră, deci tu va trebui să faci schimb de cameră cu a lui Iliuță. Vei sta singură… Ești de acord cu asta?

Bineînțeles că îmi surâde ideea. După cinci ani de zile de locuit în cămin, cu minim încă alte trei fete în cameră, în care singura intimitate o aveam doar între propriile-mi gânduri, puțin spațiu personal mi se pare o experiență cu totul nouă. Eliberez camera în care am stat cu Rachel în jumătate de oră, aspir, spăl pe jos, și îmi mut toate lucrurile în cea nouă. Așa micuță, simplă, neprotejată de soare și cu o broască ce nu vrea să se încuie nici în ruptul capului, pare teribil de vulnerabilă.

Șterg praful, mătur bine, iar păienjenii de pe la colțuri și mă instalez comod. Eliberez câteva picături de esență de levănțică pe pat. Acum atmosfera este perfectă!

Hmm…ia să îi dau eu de cap încuietorii ăsteia! Cum să nu se încuie calumea? Doar nu voi sta cu ușa descuiată în timpul nopții… Mai am și camera poziționată în exterior… Cineva din afară poate sări gardul din două salturi, și să mă fure cu pijamalele mele mov cu tot! Hai să încercăm. Și dă-i Diana, și împinge! După numai jumătate de minut, ușa mea este încuiată! Yeeey!

Satisfăcută, îmi iau cărțile și caietul de lucru date de Larisa, și mă apuc să studiez filozofia școlii și procedurile, pentru a mă acomoda cu sistemul. Scoala de aici a împrumutat un sistem educațional american, Accelerated Christian Education, diferit de cel național, sau de al nostru. E ora prânzului iar soarele este sus. În cameră se încălzește din ce în ce mai mult… Hai să deschid ușa. Mhhm..?! Nu îmi spune că s-a blocat! Se pare că ușa mea este cam prea încuiată acum..

M-am blocat înăuntru. Și dă-i și încearcă să o descui, Diana… O dată… De două ori… De trei… Încerc să o descui de vreo 6-7 ori pe parcursul următoarelor două ore, în ture de câte cinci minute. Nu merge. Stau liniștită. Nu mă presează nimic să ies afară. Am de învățat. În caz că voi avea ceva presiuni de natură fiziologică în următoarele ore, am două opțiuni: să sparg ușa (ceea ce nu pare greu deloc) sau să țip de câteva ori pe geam (ceea ce îmi pare teribil de jenant). Spre fericirea mea, nu trebuie să recurg la niciuna din variantele anterioare: mă trezesc cu un Liviu lângă geam.

-Diana, ești bine? Stai cam de mult timp în cameră…

-Da, sunt excelent- îi răspund cu o indiferență studiată- însă, dacă tot ești aici, mi-ai putea deschide și mie ușa? Îi pasez cheia pe geam. M-am blocat aici de câteva ore, atâta tot.

 

Pe la 18:30 aici începe să se întunece binișor. După experiența cu ușa blocată de la prânz, mă bucur cât mai mult de aer și praf, lăsând-o laaaarg deschisă.

-Diana, vezi că se întunecă și îți intră tânțari în cameră. Vocea lui Iliuță sună a pericol iminent. Or să te piște în ultimul hal și nu vei putea dormi deloc la noapte…

-Pe mine? Eu nu am probleme cu tânțarii. Nu mă ciupesc și nici nu îi simt. Și dacă mă mai ciupește câte unul…am sânge destul! Răspund cu siguranța omului care știe bine ce vorbește.

-Bine, bine…stai tu cu ușa deschisă așa și vorbim mâine. Băieții ăștia.. Mereu să ne sfătuiască, să ne spună ei cum e mai bine.. Lasă că avem și noi intuiție.

Ador să îmi confirm că am dreptate. Și am avut și de data aceasta. Nici măcar un singur țânțar din cei care au intrat nu s-a atins de mine. Doar că…țânțarii mei au venit cu tot alaiul: gândaci, muște gigantice și alți gândăcei neidentificați. Și păianjeni. Unul mare aproape cât palma mea. Îl văd pe perete. De încântare, mă duc rapid să îmi iau aparatul pentru ca să îi fac o poză. Până când mă întorc, el deja a fugit..Alaiul de gângănii mișcătoare mi-au încântat urechile pentru o parte consistentă a nopții.

Dimineața mă trezesc moțăind încă, și îmi înăbuș un căscat, rămânând cu privirea fixată pe gresia de pe podea: fată dragă, parcă ai dat cu mătura aseară pe jos, așa-i? Întreaga gresie a camerei mele este acoperită cu gândăcei morți, negri și crocanți (știu asta pentru că doar ce am călcat pe câțiva din greșeală, nu-ți închipuii…). Evident că, la micul dejun, nu ratez ocazia de a-i aduce lui Iliuță la cunoștință că niciun țănțar nu a atentat la pielea mea. Detaliile legate de cortegiu le las pentru o ocazie viitoare.

 

 

-Carmen, unde se tund băieții din campus când le crește părul prea mare? Coaforul excentric zărit zilele trecute nu mi se pare o opțiune viabilă.

-Păăăi…are grijă Iliuță de ei. Și îi tunde peste tot la fel..

Oups! Mă uit îngrijorată la coafura noului voluntar abia sosit din Italia: părul perfect aranjat, puțin mai scurt prin părți, mai mare în partea de sus, filat atent la vârfuri, cu perciunii finuț conturați. Peste o lună bănuiesc că se vor schimba câteva detalii…

Paolo și Jessica au sosit dimineață. E nemaipomentit să nu mă mai simt singura boboacă începătoare din zonă. Îmi place mult accentul lor: ”Ciao! Come estai? Sei bella. Grazie!”. Sunt doar cu puțin mai mari decât mine. Am sentimentul că ne vom înțelege foarte bine. Sentiment întărit în momentul în care, câteva ore mai târziu, îl văd pe Paolo cu un ditaaamai aparatul profesional în mână, fotografiind niște păsări care zboară pe deasupra câmpului. Foarte bine ne vom înțelege, da, da…! Încerc să îmi întorc nasul în treburile mele. Lasă pozele, Diana. Doar nu vrei să sperii băiatul din prima lui zi aici!

Când zic: poze, energie, strâmbături dezinvolte și tot cortegiul, spun oameni dragi. Deschid leptopul și îmi arunc privirea peste câteva fotografi… Parcă îmi lipsesc oleacă prietenii mei frumoși de acasă. Iar când spun acasă, spun România. Nu îmi lipsesc la modul: ”Abia aștept să ajung acasă!”, pentru că deja mă simt nemaipomenit, ci în sensul: ”V-aș aduce pe toți aici!”

 

-Diana, vrei să mergem cu Jessica și Paolo la râu?

-Desigur!

În două minute îmi pun fusta portocalie, lungă, pe mine, arunc în buzunare niște șervețele și sprayul protector (nu de soare, ci de sălbăticiuni), mă dau cu loțiune solară, îmi iau pălăria cu pricina și sunt afară. Hmm…dacă mă gândesc  mai bine, cred că au fost puțin mai mult de două minute.

Isaya ne însoțește. Drumul până la râu are vreo trei kilometri. Trecem prin sat. Este aproape ora prânzului. Este gol. Majoritatea oamenilor sunt duși într-o tabără undeva la vreo 50 de kilometri depărtare. Undeva lângă un râu. Își pun acolo corturile și restul calabalâcurilor, și se instalează pentru o săptămână sau două. Lăsăm satul pustiu în urmă. Trecem peste niște dealuri portocalii, golașe. Alte dealuri sunt acoperite de un praf alb amestecat cu nisip, care se împrăștie peste tot, inclusiv pe deasupra copacilor. Dacă îi faci o poză, aceasta s-ar potrivi de minune pe o vedere de Crăciun: nimeni nu ar bănui că ceea ce arată precum niște copaci înghețați peste care s-a lăsat burnița, este defapt o imagine surprinsă în continentul african, la 35 grade. Câteva grădini în care oamenii cultivă varză aduc binișor cu cele de la mine de acasă. Ajungem la râu. Isaya ne spune că de aici au plecat atât crocodilii, cât și hipopotanii. Eu încerc apa cu vârful picioarelor, iar el face mâna căuș, se apleacă și bea. Ne aunță că în apropiere mai este un râu ceva mai mare. În câteva minute am ajuns.

-Nu vă apropiați prea mult de apă. Sunt crocodili înăuntru. Femeia neagră, cu o eșarfă colorată strânsă bine în jurul capului, are un ton deosebit de serios.

Aruncăm pietre și lemne, facem zgomot, dar nu se arată nici picior de crocodil. Găsim, bineînțeles, câteva locuri prin care intră crocodilii în apă, și unul prin care intră elefanții. Și un craniu de elefant ne stă mărturie că zona nu este întotdeauna la fel de liberă precum am găsit-o noi acum…

Cămășuța uzată și ruptă a lui Isaya îmi stârnește mila. Parcă m-aș plânge din când în când, în timp ce câte un mărăcine îmi străpunge șlapii și îmi rănește pielea, însă când mă uit la piciorușele lui mititele, pline de praf și desculțe, care aleargă sprintene peste toate pietrele și mărăcinii, îmi înghit instantaneu orice suspin.

-Uite, în copacul asta trăia un șarpe mare. Dar a fost omorât între timp.. Știi, eu am văzut filmul cu Anaconda!

DSC_0307
Alături de Isaya

-Unde ai văzut tu filmul acela, Isaya?

-Acasă la mine.

-Păi ai tu televizor?

-Îl am de dinainte să moară tati. Nu pare deloc afectat de decesul tăticului.

-Înseamnă că tu ești bogat, Isaya!

La constatarea extuziastă a lui Carmen, copilașul chicotește zglobiu, oferindu-ne un zâmbet larg. Dacă erai mai mare tu, măi Isaya…

-Și am și 10 vaci acasă.

-Înseamnă că atunci când te vei căsători, îți vei lua o soție foarte frumoasă, așa-i?

-Nu, că or să moară toate până atunci…

 

 

-Diana, mâine avem zi de alergat, așa-i?

Nu m-aș fi gândit ca efectul discursului meu să dureze… Și eu care mă gândeam să dau coarda jos din cui…

–  Păi…cam așa ar trebui. Însă eu pe câmp nu mai alerg, în niciun caz! Amintirea dezastrului de zilele trecute îmi trezește un gust ca de după drojdie. (Drojdie.. Am impresia că nu toată lumea a fost oprită pe stradă pentru a i se recomanda drojdie împotriva acneei. O aromă pe care nu îmi doresc să o reîncerc)

– Hai să ne trezim și mai devreme, și să alergăm pe asfalt.

Primesc.

Altă poveste. Alarma sună la 06:15. La 06:30 alergăm. Soarele încă nu a răsărit, însă o dungă roșie timidă începe să se zărească la orizont. Alergăm de-a lungul șoselei care trece prin district. De-o parte și de cealaltă se află așezări mititele. Aici, orice îngrămăditură de 5-6 colibe, își poate luea numele de sat.  Adidașii mei se simt răsfățați. Satul este tăcut. S-au trezit cocoșii. Mașini puține. Dinăuntrul lor, oamenii ne privesc suspicioși. Îmi vine să râd când trec pe lângă câte un trecător matinal: mă studiază din cap până în picioare, se uită mirat, dar îmi răspunde la salut. Aici salutăm pe toată lumea, chiar dacă nu îi cunoaștem. Ar fi amuzant de privit scena aceasta de către un european, pentru că, a saluta aici, presupune să bați de câteva ori din palme. Și să începi să bați din palme, în timp ce alergi încercând să urci un deal, nu este cea mai sobră scenă posibilă. Ne întoarcem către campus.

S-a meritat? Nuanțele de portocaliu și roșu aprins care izbucnesc de peste dealuri, anunțându-ne pe toți că o nouă zi este gata să înceapă, îmi spun că se merită. Picioarele mele detensionate îmi transmit că le-a prins bine ieșirea. Adidașii mei care încă sunt colorați în turcoaz, abia așteaptă următoarea dimineață în care să iasă afară. Diana, cea de peste 40 de ani, pe care au ocolit-o reumatismul și scolioza, îmi șoptește că se merită să investesc în lucruri care dau randament pe timp lung.

 

 

Acesta este primul meu jurnal. Nu am mai avut altul până acum… Defapt am avut, însă doar suportul fizic. Din acela roz, cu prințese, cheiță și lacăt. Dar nu scriam în el. Teama de a fi descoperit de cineva, de cineva care ar putea afla ce băiat simpatizez, sau câte bomboane mi-am luat cu restul de la pâine, m-a împiedicat să fac asta întreaga copilărie.

De unde scriu acum? Dintr-un restaurant aflat la etajul al doilea sau al treilea, nu am fost chiar atentă, al unei clădiri din centrul orașului Katima Mulilo. Orășelul ăsta se află la o oră distanță de mers cu mașina, de centrul GodCares. Stau cocoțată aici din trei motive: wifi, aer condiționat și curățenie. Lucruri rare în zona aceasta. Nici nu e de mirare că, de patru ore de când sunt aici, 80% din clienți au fost europeni.

Am dat o tură prin super-marketurile din oraș. Sunt destul de multe. Însă opțiunile nu sunt foarte variate. Căutându-mi o fustă cu imprimeu tradițional, pe care, până la urmă nu am găsit-o, am dat peste…ghete și bocanci!

-Delia, aici oamenii chiar poartă așa ceva? Iau un bocanc în mână. Arată precum cei de la noi de pe Aleea Castanilor. În întorc cu susul în jos: au și crampoane! Nu e posibil.. Să nu alunece pe nisip, sau cum? Într-un magazin dau chiar și de ghetuțe înalte… Aici este sfârșit de iarnă acum, am mai precizat?

Toate firmele de pe aici îmi sunt total necunoscute: de la petrol la șampon și băuturi. Am văzut în magazinele de aici un tip de suc care arată teribil de toxic. Fusion se numește, și are culori neon. Cum să bei ceva ce are culoarea portocaliu neon? Sau galben neon? Sau roz neon? Sau orice altă culoare țipătoare, care aduce mai mult cu otravă de șoareci decât cu ceva cât de cât comestibil. KFC! În sfârșit un brand familiar! Dar…să mă țin departe, zic. Le aștept pe fete în fața unui magazin. Pe lângă mine trece o fetiță de vreo 11 anișori care cară în spate o alta de 4.

-Spune ”Ce mai faci?”. Fetița mai mare îi face semn cu capul înspre mine.

-Ce mai faci? Cea mică îmi zâmbește larg.

-Bine! Tu ce mai faci? Rămân surprinsă să fiu salutată atât de spontan, fără să mi se ceară bani sau altceva. Îi fac cu mâna în timp ce ele își ajung mămica din urmă. Îmi face cu mâna înapoi, abordând genul acela de zâmbet care îți încălzește sufletul.

Mi-a spus un prieten că, dacă ajung aici, să îmi iau neapărat nectar de guave. La sticlă de sticlă. La 300ml. După ce am verificat vreo 3-4 magazine, am reușit să fac rost. Recomand! Mai recomand ciocolata caldă de la restaurantul în care mă aflu acum. Și milkshakeurile reci cu ciocolalată, precum cel pe care îl am acum lângă leptop. Ce nu recomand? Mda…curiozitatea mea pentru exotisme și lucruri care sună ciudat, m-a făcut să îmi comand pentru prânz un tip de pizza pe care nu l-am încercat până acum. Californiana sau ceva de genul. Cu brânză, banane și avocado. Am zis că nu se poate să mănânc în Africa vegetariana pe care o găsesc și acasă. Data viitoare mă voi gândi de două ori înainte de a combina felul principal cu desertul.

De la înălțimea asta se vede bine întregul oraș. Nu este foarte mare, însă este singurul din zonă. Destul de sărăcăcios. Pff.. Namibia, de ce nu investești mai mult pe termen lung? Aici oamenii trăiesc de pe un sezon pe celălalt. Își fac rapid case din paie și pământ, care sunt stricate la primele ploi și trebuie refăcute din nou. Dar nu le pasă. Își încropesc o grădină în albia secată a unui râu, numai pentru a fi nevoiți să meargă să planteze în altă parte, atunci când crește nivelul apei și inundă tot. Li se intoxică câte un copilaș din cauza mâncării nesănătoase preparată în condiții mizere, și moare. Însă nu le pasă. Uneori nici măcar pentru a-l aduce în timp util la spital. Investiții pe termen lung. Îmi place să cred că investesc pe termen lung. În mine. Aspect interior, educație, cultură, alimentație, activitate fizică și ambalaj. Dar doar la asta se reduce? Nu asta a făcut și Europa atâția ani? Investiție pe termen lung. În ea și pentru ea. Iar restul? Pe restul îi macină incultura, foametea, superstițiile și analfabetismul. Poate că investițiile pe termen lung nu se reduc doar la noi. Poate că îi includ și pe ceilalți. Poate că fericirea nu atinge absolutul când o împarți cu propriul ego. Poate?

 

 

”Investiții pe termen lung”

 

Mă omoară sintagma asta. Mă responsabilizează simultan. Îmi e frică. Nu de șerpi, păianjeni și malarie. Pentru asta am părinți: le este lor teamă și pentru mine. Îmi e frică de timp. Am 19 ani. Simt că trece viața pe lângă mine nu pot profita suficient de mult de ea. Aș face o tonă de lucruri, însă natura și timpul nu ne permit să fim oriunde și oricât și pe peste tot. Cea mai mare teamă a mea este că mă voi trezi la 40 de ani, voi privi în urmă, și voi realiza că nu am făcut nimic. Iar ”ceva” înseamnă mai mult decât absolvirea unei facultăți, achiziționarea unei case comode, și o slujbă bine plătită într-o multinațională. ”Ceva” se măsoară în vieți schimbate în bine. ”Ceva” înseamnă mai mult decât doi lei cu care îmi liniștesc conștiința aruncându-i unui cerșetor. ”Ceva” reprezintă ceea ce rămâne când trag linie la finalul vieții. Cu ”ceva” încep veșnicia.

Așa să fie oare?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s