Africa5 – De la capătul lumii. Sau de la începutul ei.

După ce am sărit jumătate de oră coarda, primind sesizări de la vecini cum că duduie pereții, observ o ușoară tensiune în partea anterioară a picioarelor. Oare o fi febră musculară? Nu am mai făcut de la prima oră de sport din clasa aIXa, însă după ultimele zile de stat nemișcată în avion și autocar, nu mă mai surprind nici măcar reacțiile propriului corp. Atârn coada într-un cui în mijlocul camerei: așa, să poată vedea oricine intră ce mare sportivă s-a cazat aici.

Ies afară. S-a lăsat întunericul de vreo oră. Încă se simte căldura de peste zi. Peste câteva ore se va mai răcori puțin. Oups…și aici este abia sfârșitul iernii. Fixez cu privirea banca roșie din lemn care mă așteaptă tăcută în ușa camerei mele.. Astăzi am făcut trei lucruri pe care nu le fac de obicei. Bine, sau cel puțin, de obicei nu le fac cu plăcere…

Săptămâna aceasta aici este vacanță, deci nu am auzit pui de alarmă pe lângă mine dimineața. Mă trezesc la al patrulea cântat al cocoșului (avem și păsări de curte aici!), citesc puțin, și îmi fac o salată. Rachel propune să mergem împreună cu una dintre familiile de profesori de la centru, cu Liviu și Delia, să ne plimbăm în apropiere, și să vizităm…*iar aici spune ceva în engleză ce nu am înțeles- dau din cap și sper că nu a fost o întrebare*. Am să îmi dau seama mai târziu ce am vizitat. Plecăm în 10 minute.  Liviu mă întreabă dacă nu am ceva să îmi pun pe cap. Aaa…nu? Îmi dă o pălărie de paie. E simpatică. Nu știu cum îmi stă. Mai bine nu caut vreo oglindă…s-ar putea să îmi doresc să o dau jos. Îmi amintesc că motivul pentru care nu am o pălărie la mine coincide în mod surprinzător cu motivul pentru care nu am o pereche de ochelari la mine: nu am găsit niciuna în care să îmi placă cum îmi stă… Îmi îndes cu năduf pălăria pe cap, pe deplin convinsă că nu am venit aici să fac parada modei. Are și elastic… Las toată mândria la o parte și îl strâng până la capăt. Rachel e pe fază și îmi face o poză. Diana, adu-ți aminte să nu o postezi niciodată…

După vreo 10 minute de mers pe lângă șoseaua asfaltată, pentru că centrul este poziționat la marginea unui drum de asfalt care leagă Kongola de Katima Mulilo (sau cel puțin, după orientarea mea în spațiu pe care nu te poți baza niciodată, așa este), de-a lungul căruia se află o mulțime de sătucuri și triburi răzlețe, am luat-o la stânga, intrând într-o pădurice. Am ajuns într-un fel de amplasare formată dintr-o așa-zisă instituție guvernamentală, câțiva copaci plantați acolo de mai mare mila, achiziționați din fonduri de la stat, care trebuiau dovedite cu ceva, și încă o căsuță șubredă. Ce este defapt aici? Este un sediu (în România i-am spune ”baracă lăsată în paragină”, dar treacă de la mine) unde oamenii de prin partea locului pot merge să își plătească taxele de vânătoare.  Iar în jurul nostru, printre copaci…oase?! Mhmm…dubios! Trei cranii uscate de elefant. Deci chiar există elefanți pe aici… Liviu îmi povestește că treceau des prin zonă. Vacanța trecută, respectiv cu două luni în urmă, o turmă a trecut chiar prin fața centrului. Însă oamenii dintr-un sat vecin au organizat o vânătoare și au omorât o femelă importantă a turmei, care avea și elefănțel în burtică.. Iar de atunci elefanții evită zona…  Dar hai să nu lăcrimez. Contemplez craniile de pe jos. Dacă am fi la Antipa, cu siguranță ar fi undeva pe un piedestal, bine protejate de praf și mai știu eu ce alte substanțe care favorizează descompunerea. Aici stau afară, printre ierburi. Dacă vreau, cred că aș putea lua unul în troler, când mă înturc acasă… Cine s-ar supăra? Probabil surioara mea, pentru că ar ocupa un spațiu cam mare din biroul pe care îl împărțim.

-Hai, pune-te lângă ei să îți fac o poză!

Rachel își agită aparatul prin fața mea. Mă pun lângă două dintre cranii.

-Stai mai aproapeeee! Și acum se întâmplă unul dintre lucrurile pe care nu le fac nici des, nici cu plăcere: am pus mâna pe amărâtul de craniu, să iasă poza bine. Doar că, știi ce? Nu a ieșit! Pentru că mie îmi era atâta de lehamite de rămășițele terestre ale sărmanului elefănțel, încât m-am strâmbat. Iar când să adopt și eu mutra aceea de încântare extaziată care dă bine într-o postare online, Rachel deja alerga într-un suflet să fotografieze niște coarne de antilopă… E ok Diana, nu plânge. Mai poți face aici poze șmechere și altădată. Abia te obișnuiești cu relicvele.

Oamenii de aici își lasă vacile să pască pe marginea drumului și prin pădure. Ocazional au și câte un paznic care se îngrijește de ele. Și, cu puțin ”noroc”, nici nu ți le fură nimeni. Majoritatea vacilor au coarnele lungi, cât o mână de a mea. Când am văzut în prima zi vaci namibiene, am rămas surprinsă: atâta de slabe sunt, încât dacă i-ai spune unei fete ”Draga mea, ești cât o vacă din Namibia”, ar fi un compliment deosebit, care ar trimete-o cu gândul la mărimile unui fotomodel, și nu ale unei batoze.

După masa de prânz, mă retrag în camera mea. Îmi plac oamenii de aici: sunt puși mereu pe treabă, au o duritate aparte și nu stau niciodată degeaba. Mă trezesc cu un Liviu la ușă. Un Liviu? Da…pentru că, momentan, în vacanță, în campus, avem doar trei băieți. Și, ghici ce? Pe toți îi cheamă ”Liviu”.

-Diana, noi mergem să lucrăm în grădină. Dacă nu ai altceva în program, poți veni cu noi.

Grădină?! În minte îmi apare imaginea mea caricaturizată, încercând zadarnic să scot un bolovan din pământ cu o sapă, emanând esență de hărnicie, în timp ce soarele îmi bate în cap. Yuuh…

– Desigur, în câteva minute termin ce am de făcut și vin și eu! Eii…doar nu era să refuz, așa-i?

Acesta este al doilea lucru pe care nu îl fac de obicei: să lucrez în grădină. Probabil și pentru că stau la bloc, așa-i? Udatul din Paște în Crăciun al plantelor de pe balcon se pune la socoteală? Nu este deloc greu ceea ce am de făcut. Sau cel puțin, nu la prima vedere… În urmă cu câteva zile au fost curățați bananierii și copacii care fac guave (guavi s-or chema?), iar noi trebuie să strângem toate resturile lor, și să le ducem într-un loc aflat la vreo 100 de metri depărtare, unde să se descompună și să facă compost. În cine știe cât timp…

Prima dată cărăm crăcile mari. Majoritatea au țepi și sunt foarte bine uscate. Bineînțeles că trebuie să fac pe viteaza și să fac economie de timp, așa că iau în brațe cââât mai multe. Evident, după 15 minute de cărat crăci reușesc performanța de a mă zgâria din cap până în călcâie, de a-mi provoca o mică hemoragie la mâna dreaptă și una mai mare la picior, și de a mă murdări ca după o saptămână de dat cu sapa fără să fi văzut dușul. Ohh, Diana…măcar să simți și tu că muncești! Adevărul e că muncești cu adevărat aici, ce să mai!.. Dacă te-ar vedea mama, ar zice că te-au spetit ăștia aici punându-te la treabă, nu că te-ai aplecat și tu să cari trei bețe dintr-o parte în alta…

-Isaiah, ce vrei să te faci când vei fi mare? Băiețelul de numai 10 ani care îmi dă o mână de ajutor, aducându-mi roaba pentru crengile mai micuțe se îmbujorează dintr-o dată. Haide, spune-mi ce ți-ai dori cu adevărat..

-Vreau să mă fac polițist!

-Da? Și de ce vrei să te faci polițist?

-Ca să prind răufăcătorii!

”Bun motiv, Isaiah.. Însă înainte de a salva lumea, și tu și eu mai avem un braț de crengi de strâns”

După ce terminăm de lucru, îmi imortalizez picioarele într-o fotografie. Să am album consistent de pus la CV pentru când mă voi hotărî să mă mărit.

Una dintre întrebările pe care îmi place să o pun oamenilor care trec pasager prin viața mea, este…

-Rachel, dacă ar fi să îmi dai un sfat, unul singur, pe care să îl țin minte toată viața, ce sfat mi-ai da?

Spre surprinderea mea, nu se gândește mult și îmi spune debordând de energie:

-Să nu îți pese niciodată de părerea oamenilor! Indiferent de ceea ce faci, dacă tu ai convingerea că este bine, dacă se potrivește cu principiile și cu filozofia ta de viață, mergi înainte fără să îi asculți pe ceilalți. Întotdeauna se va găsi cineva căruia să nu îi placă ceea ce faci. Ține minte: părerea altora nu contează! Câinii latră, ursul merge… Iar la sfârșit, tu ești fericită, nu ”ceilalți”.

Îmi place. Îmi aduc aminte câte lucruri faine am evitat să fac, sub motivul că ”Dar ce vor spune ceilalți?”.. Am lăsat să treacă ocazii în care puteam aprecia cu adevărat pe cineva, ocazii în care puteam pune o întrebare bună, ocazii în care nu am luat inițiativa de a începe un proiect, ocazii în care aș fi putut oferi o mână de ajutor care să conteze.. De ce, Diana? Îți ține așa mult de foame părerea altora?

-Diana, ți-ar plăcea să mergem să jucăm volei?

-Nu! Vocea mea tocmai a sunat mult mai serioasă decât de obicei. Și mult mai dură decât mi-am propus. Și foarte seacă. Parcă nepermițând o altă întrebare. Și totuși…parcă nu se potrivește răspunsul acesta cu aerele mele de auto-speaker motivațional. Mhh…știi, nu este tocmai sportul meu preferat. Nu știu să joc..

Defapt știu teoria. Știu foarte bine teoria. Patru ani de liceu în care am dat probe în fiecare anotimp la volei, pe soare sau pe ”ploaie cu găleata”, mi-au ieșit pe urechi. Încă nu mi-am dat seama dacă nu îmi place pentru că nu sunt bună, sau nu sunt bună pentru că nu îmi place.

-Dar poți învăța cu noi, dacă vrei..

Ufff…cât aș mai spune un ”Nu” acum… Însă nu se potrivește cu filozofia mea de viață. Cât de greu îmi va putea fi să mă prefac că îmi dau silința să mă distrez în timpul unui meci de volei?

-Da, desigur, voi veni să mă joc..

Ai intrat în horă, joacă, fată dragă! Sau…joacă-te volei, după caz.

Fac cunoștință cu cel de-al treilea Liviu. Sunt atât de concentrată în a-i reține numele (greu tare, ce-i drept), încât nici nu o observ pe fetița de 11 ani care stătea tăcută în umbra lui. O ignor. Nu o văd. Pur și simplu?

-Diana, mai este cineva aici cu care ai omis să faci cunoștință încă..

Nu există pur și simplu. Îmi vine să intru în pământ. Cum de am putut ignora sărmana fetiță?

-Eu sunt Diana. Sfioasă, îmi întinde și ea mânuța subțire.

-Eu sunt Clency. Îmi pare bine să te cunosc. Pentru o clipă, de sub genele lungi, negre și arcuite puternic, mă inspectează cu niște ochi atâta de adânci, încât deja îmi fac scenarii că am traumatizat bietul copilaș, neobservând-o din prima. Un zâmbet jucăuș înflorit în secunda doi, îmi transmite că nici nu a sesizat impolitețea mea. Yuhuu..

Băieții întind fileul în curte. Delimitează terenul cu o sapă. Pe jos este nisip. Hmm…de ce să mă chinui jucând în șlapi? Îi arunc cât colo în afara terenului, bucurându-mi picioarele pentru câteva momente, de atingerea fină a nisipului.. Hmm…ce bine e!

Ouch! Ce bine e să te trezești peste două minute cu un ghimpe în picior…Sunt o mulțime pe aici. Unii penetrează chiar și talpa șlapilor mei mov de la Careffour. Din când în când trebuie să mă aplec și să mi-i scot. Îmi iau spășită papucii înapoi. Spre surprinderea mea, nu este deloc rău meciul ăsta de volei. Am o echipă de campionat . Patru suntem: o fată care se învârte precum un titirez pe tot terenul, conducând foarte bine mingea și dând cele mai bune pase, soțul ei, care atinge extrem de rar mingea, dar care ne motivează pe toți, Iliuță-Liviu, care animează atmosfera de fiecare dată când cei din echipa adversă nimeresc în afara terenului, și cu mine…care ating ocazional mingea, mă feresc din traiectoria ei cât pot de tare, dar cel puțin…dau serve bune! Domn` profesor Enache ar fi cu siguranță mândru de mine.

Este tare plăcut să joc volei cu oamenii ăstia. Se motivează, se încurajează implicarea tuturor, se ironizează, unde o cere cazul… Iar cum ”cazul” o cere des, se râde din belșug. Nici nu îmi dau seama când aproape se lasă seara.

-Nu a fost chiar o catastrofă să joc volei în dupăamiaza asta. Mi-a plăcut să jucăm împreună. Mă retrag,mai am ceva de făcut..

Ce am de făcut? Am ochit încă din prima seară turnul înalt de lângă cotețul găinilor, în care ne urcăm atunci când nu avem semnal. M-au trecut fiorii numai gândindu-mă la cât de frumos se poate vedea apusul de acolo.. Mă urc evitând cu mare grijă însemnele înaripateor de lângă turn.

Minunat. Cerul a fost senin întreaga zi, însă, datorită căldurii, deasupra pământului se ridică un fel de ceață, și întotdeauna linia orizontului este puțin incertă. Un pâlc de nori lunguieți animează acum atmosfera, iar soarele îi îmbujorează și pe ei în cele mai calde nuanțe.. Imortalizez în minte imaginea. Este liniște. Miroase a libertate aici. Peisajul sublim dinaintea ochilor mei, și furtuna din suflet, parcă îmi impun șoptirea unei rugăciuni. Este imposibil să nu o faci când vezi atâta măreție. Rugăciunile tradiționale, în gând, din camera mea, cu ochii închiși și capul plecat nu sunt tocmai preferatele mele. Pentru că Dumnezeu nu este tradițional. Nici monoton. Și cu atât mai puțin plictisitor. Ador să îi spun lui Dumnezeu motivele mele de recunoștință, singură, cu voce tare, în mijlocul a ceea ce a proiectat și creat, pentru ca eu să fiu fericită. Să vorbești cu El precum cu un prieten? În mijlocul lucrurilor care Îl reprezină? Este probabil cel mai mare privilegiu al creștinătății. Păcat că nu mi-i dat să fiu în Africa în fiecare zi. Sau măcar în vacanță la Bușteni.

Mă străbate un fior, și mi se face pielea precum a găinilor de sub turnul în care m-am cocoțat. Odată cu apusul, se lasă răcoare. Este puțin înspăimântător să mă gândesc că, în spatele gardului de 2-3 metri, de sârmă, din fața mea, care înconjoară întreg campusul, se află maimuțe, elefanți, crorodili, șerpi și alte minunății.. Și nu, nu la grădina zoologică. Iar eu sunt aici, înăuntru. Protejată, momentan, și cu un simț al siguranței extraordinar.  Nume de cod? Diana. Caracteristici? 19 ani, 168 cm înălțime, 55 kilograme, părul șaten-spălăcit, ochii verzi și cu o înclinație deosebită spre căutatul cu lumânarea .

Ce mai am pe aici? Îi mai am pe copiii care vor veni din vacanță.

Zâmbesc amintindu-mi o vorbă spusă des de un vecin drag mie: ”Ce-i mai frumos, abia acum urmează!”

Chiar urmează?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s