Africa3 – S.O.S.! Aproape m-am pierdut…

Mă holbez pierdută pe geam de jumătate de oră. Nimic altceva decât un gard înalt pe marginea drumului, care se interpune între drumul de asfalt, foarte bine întreținut, și savană.. Copaci scunzi, mulți cactuși și ierburi pitice.. Totul maroniu. Uscat. Parcă ți se face sete numai când privești peisajul.

Diana, de ce ai venit în Africa? Ce copilă ești…încă nu ai depășit vârsta la care crezi că poți schimba lumea? Să schimb lumea? Ha.. Am renunțat la visul ăsta de când mi-am dat seama că singura persoană a cărui lume o pot schimba în totalitate sunt doar eu. Restul sunt doar contacte ocazionale. Oameni peste a căror viață îmi pun la un moment dat amprenta. Oameni care, datorită unui gest sau a unei vorbe pe care o spun, o iau în sus sau în jos. Le ofer un zâmbet, le întind o mână sau am stânjenitoarea slujbă de a le da un brânci. Eu mă străduiesc să îi propulsez în sus, însă ..de câte ori nu am dat-o în bară?  Dar la sfârșit, când trag linie, observ că singura persoană care a avut mereu nevoie de mine, sunt chiar eu. Oricâte aere de buric al pământului mi-aș da, trebuie să fiu sinceră: Africa nu are nevoie de mine. Eu am nevoie de ea.

Când să plec de la Kalle, în timp ce mai verific o dată bagajele, mă trezesc că îmi pune ceva la gât. Un fel de amuletă?  O sforicică cu câteva mărgele pe ea și un cerculeț rotund, dintr-un material neidentificat de către mine, care are urma unul câine scrijelită pe el. E drăguț.

DSCN0365

-Să îți poarte noroc pe aici!

– Aaa…mulțumesc, Kalle! Îmi va purta Dumnezeu de grijă și va fi suficient.

Zâmbește ca și cum ”lasă că știu eu mai bine”. Las lănțișorul la gât. Știu că l-aș ofensa altfel.

-Ținem legătura. Mă anunți când ajungi cu bine în Kongola!

Mă așteaptă mai bine de treisprezece ore de călătorit cu autocarul. Trebuie să ajung din capitală, din Windhoeh, în cealaltă parte a țării, în Katima Mulilo. 1200 de kilometri. Ca din România în Germania. M-aș fi plimbat mai des prin Germania, dacă știam asta. Merg cu Intercape. Este cea mai bună și mai sigură opțiune de transport prin zona asta. Când mă urc în el trebuie să semnez într-o listă. Bineînțeles că am făcut rezervare de câteva săptămâni. Bagajul îl dau tot pe tichet- unul mi se dă mie, celălalt e lipit de bagaj. Cel puțin acum pot călători liniștită, fără a mă gândi la fiecare oprire că trolerul meu a ajuns pradă a vreunui trib pe lângă care trecem, iar oamenii de acolo se împopoțonează în jurul focului, probând pe rând rochia mea roz și balerinii argintii…

Toshi mă duce până la autocar. Pe drum până acolo, am o revelație și îi povestesc cum m-am urcat o dată, în urmă cu câțiva ani, într-un alt autocar decât în cel pe care ar fi trebuit să îl iau, și mi-am dat seama de greșeală abia la destinație. Destinație aflată la 200km de casă, în plină noapte și cu telefonul descărcat.  După câteva lacrimi și dat din coate, a venit tata după mine și s-a rezolvat cu bine. Cred că Toshi a fost impresionată de povestea mea, pentru că a venit cu mine la autocar și nu a plecat până nu s-a asigurat că, atât eu cât și bagajele mele vom ajunge la aceeași destinație.

-Dă-mi un mesaj când ajungi, să știm că ești în siguranță, ok?

Mă îmbrățișează.

-Locul numărul 33, vă rog…Unde este locul numărul 33?!

Îl găsesc într-un final.

-Te-am întrebat dacă ai numărul 33 mai devreme, însă nu cred că m-ai auzit…zâmbește larg.

Săraca doamnă…eu încă nu m-am obișnuit să fiu atentă la replicile în engleză care circulă pe lângă urechile mele. Tanti lângă care stau este destul de corpolentă.. Este îmbrăcată foarte îngrijit. Are părul negru, lucios și…drept. După cum i s-a ciufulit la spate fără să îți dea seama, am o vagă impresie că poartă perucă… Vine de la o conferință de afaceri. Se duce în Zambia. Pentru ea acolo este ”acasă”. Stă undeva lângă cascada Victoria… WOOOW, cât de binecuvântat să fi încât să locuiești într-un așa loc?! Sper să am și eu ocazia să ajung acolo cât timp voi fi aici. Este doar la 250 km de locul în care voi sta.

Pornim în câteva minute. Am o carte pe care îmi doresc să o termin pe drum. ”Legea conspirației” scrisă de Christopher Reich și recomandată de fratele meu.  Însă aștept întâi să ieșim din oraș. Mai fur din ochi câteva peisaje. La jumătate de oră după ce lăsăm capitala în urmă, apare un gard pe marginea drumului. Pe partea cealaltă…savană. Sălbăticie. Văd și animale ocazional. Păsări necunoscute și mamifere cu patru picioare și design incert. De la depărtare nu îmi dau seama ce sunt, iar ele nu se apropie suficient de mult de șosea.

Prima oprire. Caut o toaletă. Oamenii stau la coadă. Dau și eu trei dolari, ca toată lumea. Paznicii de acolo dau mai multă hârtie igienică decât dau ăștia de la noi. Cam 1/3 de sul. Ce se presupune că fac cu atâta?! Nici cu enterocolită acută, și nu ai la ce folosi atâta hârtie.

Este un peco lângă. Intru să îmi iau ceva de mâncare. Mamăăă…câte sortimente de jeleuri au ăștia aici! Îmi iau o cutie de suc natural de portocale, jeleuri și niște gumă cu design dubios. Cum ajung în autocar, deosebit de entuziasmată de aspectul noilor achiziții, desfac jeleurile. Nimic nu m-a dezamăgit mai tare în Africa precum amărâtele astea de jeleuri… Tari, uscate, cu un gust dulceag de ți se apleacă… Dacă ajungi în Africa, să nu îți iei niciodată jeleuri cu aromă de piersici de la Baxton. Oribile! Îmi înec amarul în sucul de portocale. Excelent. Apa din Windhoeh are un gust ciudat tare… Eu nu sunt deloc mofturoasă în ceea ce privește gustul apei. Atât timp cât e potabilă, bea Diana, că de asta ți-a fost dată! Însă apa de acolo…hmm…să spunem doar că am băut mult lapte și suc de mere în acele două zile cât am stat la Kalle.

În autobuz sunt preponderent negrii. Majoritatea femeilor au părul împletit foarte frumos. Restul sunt rase în cap sau au peruci. Trebuie, deci trebuie neapărat să mi-l împletesc și eu cât timp voi sta aici. Este și un cuplu de albi în autocar. Sunt tare simpatici unul lângă celălalt. Blonzi, înalți, îmbrăcați bine. Fata are în mână un dosar pe care îl tot răsfoiește: ”Programul de vizită al studenților” sau ceva de genul. În excursie, dragilor? Să fiți sănătoși.

Mă ia somnul pentru câteva ore. Mă trezesc. Afară se întunecă treptat. Ciugulesc niște dulciuri pe care le-am luat pe post de mâncare. Îmi deschid leptopul. Fac hotspot. Merge cu întreruperi. Mă tot întreabă rudele, prietenii și te mai miri cine, cum este aici.. Nici nu știu cum să le spun. De unde să încep…Unde să termin? Mă dor degetele de la atâta scris. Bine că nu mai am semnal. Ce rea sunt… Sunt?

Lumea în jurul meu se pune la somn.. Mă ia și pe mine pentru scurt timp. Mă trezesc. O presiune puternică undeva mai jos de abdomen îmi reproșează că am băut cam multe lichide în ultimele două ore. Abia aștept să oprească autocarul. Și aștept, și aștept, și…și simt că voi exploda! În sfârșit oprește.

-Pentru ce vrei să cobori, domnișoară? Șoferul mă privește cu sprâncenele ridicate.

-Eu, uhm…eu, să vedeți…păi caut o toaletă..

-De ce cauți o toaletă? Doar ai una și în spatele autocarului, foarte bună..

Pe buneee?! De unde era eu să știu că autocarul este dotat și cu așa ceva?! La mine în Românânia… Merg în spate. Tanti lângă care stau în autocar crede că am coborât jos. Autocarul pleacă. Se sperie… Merge la șofer și îi spune să mă aștepte.

-Am trimis-o în spate, stai liniștită!

Nu îi da prea mult credit șoferului. O găsesc panicată toată.

-Vaaaai, așa m-am speriat! Credeam că te-ai dat jos. Se relaxează. Mă surprinde că îi pasă atât de mult. Dacă eram în locul ei aș fi fost la fel de îngrijorată?

Îi mulțumesc pentru grijă. Este simpatică. Afară s-a făcut beznă. Se lasă și răcoare. Bine că mi-am pus un plovăraș în rucsac. Din acela clasic, gri, de la H&M, care te apără mai mult de vânt decât îți ține de cald. Însă pentru mine e suficient. Mă uit în jur…la toți colegii mei de călătorie parcă a venit gerul: cu toții au pături groase la ei, și sunt înfofoliți de li se vede numai nasul.  Hai că sunteți chiar amuzanți, măi oameni buni. ”Ei sunt mai sensibili la frig”- așa mi s-a spus. Ehee…dacă vă duc eu la mine la țară, la mamaia, în decembrie, să vedeți acolo ger, de îngheață sufletul în tine.

Mă uit pe geam o vreme…Cu excepția farurilor autocarului, rar se mai zărește vreo altă lumină. Zeci de kilometri de drum, fără niciun alt oraș.. Sau sat.. Sau orice altă locuință umană conectată la electricitate. Nimic. Numai savană… Uscată, întunecată, și întinsă, încât nu i-am putut întrezări capătul nici în plină zi. Oare cum ar fi să te rătăcești aici? Dintr-o dată îmi vin în minte fragmente din Cartea junglei, Tarzan .. Hmm, peisajul seamană cu cel din ”Regele leu” cu siguranță: ierburi scurte, munți înalți în zare, câmpii deșertice întinse, și, ocazional, pâlcuri de copaci scunzi. Foarte rar, câte o baracă sărăcăcioasă, cu acoperiș drept de tablă sau paie, de la marginea drumului, se auto-intitulează cu aroganță: ”CLUB”…

Nu mai am semnal la gps. Internet nici atât. Trebuie să ajung în Kongola la 05:50 dimineața. Sunt conștiincioasă și îmi pun ceasul să sune la 04:30. Mai beau niște suc, mai ciugulesc niște BakeRolls, mai încerc o dată jeleurile… Poate doar mi s-a părut că sunt rele prima dată. Nu mi s-a părut. Tot oribile sunt și la a doua încercare. Mă las păgubașă. Adorm. Mă trezesc spontan la un momentdat. Pe rândul paralel, în partea mea dreaptă, s-a așezat un namibian. E cât un munte de mare și are niște buze groase, proeminente, foarte scoase în afară. Mă duce cu gândul la ”epic fail”-urile acelea de pe internet, cu fete care încearcă să își mărească buzele trăgând dintr-un borcan de sticlă cu gâtul subțire, iar apoi arătă precum o combinație între ”duck face” și piscină gonflabilă. Se uită la mine. Oups…s-ar putea să mă fi holbat cam tare? Mă întorc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat  pe partea cealaltă, mă încăpățânez să țin ochii închiși, iar, într-un sfârșit adorm.

Mă trezește alarma. Tot nu am semnal, și asta de când am adormit…. Hmm.. Nu este chiar în regulă. Nu am mai reușit să iau legătura cu cei care trebuie să vină să mă ia de la autocar de câteva ore bune… Mă holbez la triunghiul gol de pe ecranul telefonului, sperând să se umple.

”Știi, Doamne…nu am mai luat legătura cu Iulian și Simona de câteva ore…trebuie să ajung într-o oră…mi-ai putea trimite niște semnal să știu măcar pe unde sunt, te rog?”

Cine a zis că Dumnezeu nu răspunde instantaneu? În minutul următor deschid telefonul din nou și..da, chiar am semnal! Dintr-o dată, îmi intră o mulțime de mesaje…”Diana, unde ești?”, ” Diana, ai trecut de check point?”, ”Unde ai ajuns?!”, ” Diana, trebuia să cobori în urmă cu aproape o oră…”, ” Diana, dă-mi un semn imediat ce poți face asta.”…

…………Oups?!…………

Panică, panică, panică!!! Unde sunt? Unde cobor? Dacă va trebui să aștept singură într-o stație întunecată de pe margine drumului, în mijlocul pustietății, fără semnal și fără baterie la telefon? Dacă nu voi reuși să iau legătura în timp util cu ceilalți? Dacă voi rămâne aici în colțul ăsta pustiu de lume, părăsită și vulnerabilă printre străini?!?.. Dacă…

Eii, nici chiar așa. Booon, fată dragă, se pare că nu te-ai dat jos unde trebuie. Habar nu ai ce s-a întâmplat. Hai, pune mâna și dă-le mesaj că ești ok.

Vorbesc cu Iulian. Mașina lui e în spatele autocarului de ceva timp. Ce bineee! Mă dau jos la prima. În sfârșit un suflet de român. Ce mai contează că am coborât o oră mai târziu?! Sunt pe mâini bune.  Băieții de la centru care au venit să mă ia arată foarte îngrijorați. Și-au făcut cele mai negre scenarii în minte.

Ce s-a întâmplat, defapt?  Păi s-a întâmplat că..între Windhoeh și Katima Mulilo este diferență de fus orar de o oră… Mie nu mi-a precizat nimeni, iar telefonului meu nu deosebit de smart nu ia trecut prin minte să se dea înainte singur.

Mai avem 40 de minute de condus cu mașina până la destinație. Îmi urc toate bagajele în portbagaj și mă trântesc relaxată pe bancheta din spate.  În spatele nostru deja răsare soarele. Ce explozie încântătoare! Încerc să înregistrez imaginea cu camera telefonului meu. Îmi dau seama că nu pot surprinde cu adevărat frumusețea momentului cu amărâții mei de 5 MP, așa că pun telefonul de o parte și mă bucur, fiind recunoscătoare pentru mingea de foc care iese sfioasă dintre dealurile uscate din spatele meu.

Eii, Doamne…hai că am facut-o și pe asta, tot împreună. Mi se închid ochii de somn. Ce frumos s-a rezolvat.. Dar..

Oare acum ce urmează? Campusul, copiii, colegi necunoscuți total… Oare vor fi bucuroși să mă aibă în mijlocul lor? Vor crede că sunt fițoasă? Asta cred oamenii despre mine la prima vedere, de obicei.. Oare în ce cameră voi sta? Sper să mă accepte colega de cameră.. Oare cum mă vor primi copiii? Oare care sunt regulile de acolo? Dacă o dau în bară din prima? Oare voi avea semnal la internet? Dar apă caldă…heeei, dar apă caldă voi avea?!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s