Africa13 – ”Missy, de ce pleacă toți de la noi?”

-Sorin, ești sigur că nu este foarte periculos pentru copilul meu să meargă acolo? Tatăl își scaldă copilul într-o privire duioasă, în timp ce Sorin îi repetă că lucrurile sunt foarte sigure. Bărbatul se pregătește să plece. Își îmbrațișează băiatul de numai 25 de ani care se află pe punctul de a lua avionul pentru Namibia. Sorin…mie tot îmi este teamă pentru el… Cum să îl las să plece?! Șerpi, țânțari, gripă, negrii.. Ce părinte aș fi?

Aini și Shaina vin și se agață de tatăl lor.

-Ele cine sunt?

-Sunt fetițele mele.

Omul privește nedumerit la mogâldețele mici și blonde, de până în opt ani.

-Ele rămân aici în țară, nu?

-Ele locuiesc cu noi, în Namibia.

Pauză. Se luminează.

-Dacă tu ai curaj să îți iei fetițele acolo, atunci am și eu încredere să îmi las băiatul să plece cu voi.

 

 

 

 

-Haideți, alergați, mai repede, mai repede! Mijesc ochii pe geam. În șase minute îmi sună alarma. Paolo deja ia scos pe băieți la încălzirea de dimineață. Se vede așa de frumos răsăritul… În fiecare dimineață îmi pică direct pe față, și mă încălzește exact la țanc, după răcoarea de peste noapte. Îmi afund capul în pătură. Ceva aduce a levănțică și trandafir. În câteva minute voi zbura direct în veșnica mea fustă portocalie. Apoi la bucătărie. Voi mânca un măr în timp ce le voi saluta pe cele două bucătărese ale copiilor, apoi câteva momente de discuții și rugaciune cu echipa, apoi cereale la micul dejun, apoi câteva minute de citit în pragul camerei, apoi îi preiau pe copii… Deja știu ce mă așteaptă astăzi. Numere, sunete, jocuri, cântece, povestiri, cuvinte noi, activități recapitulative, zâmbetele largi ale gemenilor, Princess care va striga toată pauza mare ”Dă-mă mai tare în leagăn, te rog frumos, missy!”, Sehama care vă plânge de fiecare dată când Babalela îl va împinge, Shontel care mă va ruga să mai colorăm și astăzi, dat în balansoar cu toată clasa și cu mine în frunte, mâncat mere de la supliment împreună, împărțit hârtie igienică, felicitat orice mică reușită, primit o tonă de pupici..

M-am îndrăgostit de locul ăsta. Mă ridic în capul oaselor. Fadscn2454tă dragă, uită-te la tine! Ai nisip până și în pat… Așa-i în Africa. Periculos și sigur în același timp. Comod și provocator simultan. Cu nopți reci și zile caniculare. Cu fețe murdare înainte de încolonarea pentru spălare, și cu…ei bine, tot cu mutrișoare murdărele la cinci minute după. Întotdeauna se găsește ceva de ronțăit care să îți rămână pe față, mereu ești puțin răcit și uiți să îți sufli corespunzător nasul, sau se întâmplă să te mânănce prea tare pielea capului, și îți introduci capul în nisip pentru a te scărpina.

*Brrrring!* E șase. Hai să începem ziua. Abia aștept să îi aud: ”Missy, missy, astăzi pot să…?”

 

 

 

 

 

-Dragilor, vreau să vă spun ceva. Sorin pare deopotrivă serios și liniștit. Nu sunt bani în cont pentru mâncare. Este blocat, au apărut niște probleme. Momentan nu avem bani pentru aprovizionare. Haide-ți să ne rugăm pentru asta.

Întotdeauna împărtășim unii cu alții provocările pe care le traversăm, dimineața, înainte de masă. Discutăm, citim, ne rugăm, mâncăm, apoi ne împrăștiem fiecare la clasa lui. Un elev mai neajutorat, blocarea contului, emoții pentru evenimentele planificate în săptămânile următoare, răceala îndelungată a unuia dintre noi, examenul de conducere a lui Carmen, lipsa de voluntari pentru anul următor… Un lucru îmi place tare mult aici. Nimeni nu se panichează. Problemele sunt multe. Provocările sunt mari. Însă Dumnezeul lor este și mai mare. Partea ciudată este că…avem același Dumnezeu, așa-i? Însă mă uit la fețele lor. Da, s-ar putea să nu avem cu ce să cumpărăm mâncare săptămâna viitoare. Da, s-ar putea să așteptăm ani de zile pentru a vedea schimbări în copii. Da, s-ar putea ca anul viitor să rămână trei profesori voluntari la șase clase. Da, ar fi normal să văd oameni stresați, care se zbat pentru a rezolva lucrurile aste. Mă uit la ei. Mă uit la noi. Cu un zâmbet înflorit în colțurile buzelor și cu fețele radiind de pace, fiecare se întoarce la datoria lui, dedicându-se copiilor cu cea mai mare responsabilitate.

” Dacă tu îți faci partea, Dumnezeu și-o face întotdeauna pe a Lui.”

 

 

 

 

Îmi privesc cu milă mâinile și picioarele, în timp ce îmi dau toată silința să fac uleiul de corp să îmi pătrundă în piele. Am pielea uscată zdravăn. Chiar dacă beau 3-4 litri de apă zilnic, pielea mă strânge atât de puternic, încât nu pot adormi noaptea fără să mă dau cu cremă. Ce-ai pe mâini, copilă? Brațele îmi sunt pline de zgârieturi micuțe, destul de adânci, ca de pisică. Ca de pisică Africană. Sau cameleon, mai exact. Eeeei, missy, dacă ți-ai dorit din tot sufletul să iei unul în brațe… Palmele mi se decojesc. Chiar arată oribil, trebuie să mi-o recunosc. N-aș putea face reclamă la verighete cu mâinile astea. Crema mea hidratantă nu mai face față. De la praf, vânt și nisip. Și de la strâns sfoara leagănului, în timp ce stau la taclale cu puștii.

-Missy, mai ai o surioară? Chika îmi ia părul din ochi, încercând să mi-l aducă într-o coadă împletită decent. După părerea lui..

-Da, Chika, am. O cheamă Sara, și e cu un an mai mică decât tine. Îi arăt o poză cu ea.

– Ce frumoasă eeee… Auzi, să o aduci și pe ea aici, odată. Mă însor cu ea, să știi!

Îi iau fața în mâini și îi dau un bobârnac peste năsucul turtit. Ce drag îmi ești, măi copile…

-Chika, dacă ți-aș cere să îmi dai un sfat, așa…să-l țin minte o viață, ce mi-ai spune?

Nici nu se gândește 3 secunde.

 

-Să te măriți și să faci copii… Și să te întorci înapoi aici. Râde.

-Dacă m-ai întreba pe mine, ți-aș spune să le dai mâncare sănătoasă copiilor tăi. Și să împarți mereu cu alții din lucrurile tale. Jobert escaladează funia leagănului de lângă mine, în timp ce îmi aruncă o privire serioasă. Soț găsim și aici. Știu eu un băiat cu bani mulți, necăsătorit și care vine la biserică. Și nici nu te-ar bate, serios…

-Și dacă mă bate, după ce mă mărit cu el?

-Nu suntem noi prietenii tăi? Dacă se atinge de tine, ne spui nouă și avem grijă de el…

În fiecare zi, am două ore libere, după-amiaza. De când cu săptămâna mea fără internet, am descoperit ceva tare interesant: în loc să stau în cameră cu ventilatorul dat la maxim, încercând să caut semnal în toate colțurile celor cinci metri pătrați de care dispun, este muuult mai bine să îmi las toate smart-device-urile, și să merg cu ei în parc, să ne jucăm catoho sau să mă învețe cuvinte întortocheate în sifue. Aparatele au semnal. Copiii au suflet. Și este constant.

dscn2382

 

 

Mai bine de 80 de perechi de ochi se întorc cu fața înspre noi. Biserica mai mult lungă decât lată în care am intrat pare întunecată rău, comparativ cu soarele puternic de afară. Involuntar, puțin bruscate, mi se dilată nările. Ceva aduce puțin a acru aici. Transpirație?! Bine că tu ai spart sticla de parfum pe tine, missy. Un domn îmbrăcat binișor, în costum deschis, la peste 50 de ani, ne salută călduros, dând mâna cu noi la intrare. Unde stăm? E destul de plin aici… Îmi fac loc spre mijlocul sălii. Cineva îmi indică o bancă liberă, joasă. Ne așezăm. Băncile sunt atăt de înghesuite, încât trebuie să am mare grijă să nu mă mișc, altfel risc să pic direct în poala celui din spatele meu. Trec în revistă toate băncile. Nu cred că sunt două la fel, în toată sala. Una mai înaltă, una mai joasă, una mai scurtă, alta mai lungă, una cu model pe margini, cealaltă așa cum s-a nimerit când s-a tăiat copacul.

Vaaai, ce cald e aici… În față, un grup de 5-6 băieți cântă un cântec în sinfue. Toți sunt tunși omogen, cu excepția unuia care este ras în părți, precum băieții  mei de acasă la ora asta. Să aibă vreo 21 de ani, zic? Îmi place mai mult cum cântă băieții noștrii, chiar dacă sunt mai mici. Îmi întorc capul spre Timo. Zâmbesc. Îmi zâmbește înapoi. Are o voce extraordinară băiatul ăsta, și inhibiții zero. În fiecare dimineață, când vine de la duș, răsună curtea de cântecele lui. În față are loc o scenetă. În sinfue, din nou. Nu reușesc să îmi dau seama ce se întâmplă. Îmi arunc curioasă ochii pe pereți. Biserica e făcută din pământ și nuiele, iar pereții au.. Mă uit mai atentă la chestiile de pe pereți care îmi aduc aminte de unchiul Cornel, și costumația lui ciudată, când scoate mierea la țară. Sunt perdele. Perdele prăfuite, subțiri, precum niște plase de tânțari, de culoare albastră, întinse pe toată lungimea pereților. Arată jalnic, însă, ce-i drept, dau o pată de culoare sălii. Muitwma îmi traduce, explicându-mi ce se întâmplă în față. Un fășâit constant acompaniază fiecare parte din program. Îmi ridic ochii în sus. Clădirea e acoperită doar de o tablă ondulată, destul de firavă, după judecata mea, bătută în câteva cuie. Se vede cerul pe la margini. Oare cum va fi când va veni sezonul ploios? Va zbuta și acoperișul ăsta, iar oamenii vor da vina pe vrăjitori?  Din cauza vântului, table dansează, amplificând la nesfârșit fiecare adiere. De aici zgomotul de fundal… Un grup de femei în vârstă înaintează în față pentru a cânta ceva. Au uniforme: cămăși albe, curate, și fuste făcute dintr-un cearșaf albastru, al căror material îmi aduce a față de masă, pe care scrie ”Dorcas” cu litere bolduite. În cap au căciuli albe de lână. Din acelea croșetate, cum ne împleteau nouă bunicile când eram mici. Numai uitându-mă la respectabilele mi se face parcă și mai cald… Îmi scot două fotografii din Biblie și îmi fac aer. Ce cârlionțată eram când eram mică… Fixez cu privirea pălăria dantelată a unei femei aflată undeva în fața mea. Nu prea înțelegi nimic, așa-i miss? Oftez a dezamăgire. Cam dificil să te întâlnești cu Dumnezeu într-un loc în care nimic nu îți transmite măreție și respect..

-Miss…miss?! Muitwma îmi atrage cât poate de discret atenția. Mă uit în jur. Toată lumea a luat poziție de rugăciune. În afară de mine. Eu sunt singura cu gâtul alungit înspre tavan, contemplând pereții, în timp ce îmi flutur frenetic fotografiile prin fața ochilor, încercând să mă răcoresc. Niște copilași se uită surprinși la mine. Oups.. Îmi plec și eu capul cu respect.

Este Sfânta Cină aici la Choi. Sau Sfânta Împărtășanie. Un ritual care le aduce oamenilor aminte de prețul plătit pentru refuzul de a  reflecta mai departe dragostea. O ceremonie care pune accentual pe iertare, umilință și acordarea unei a doua șanse. Programul special va ține destul de mult. Băieții mici vor acasă.

-Vreți să vedeți cum are loc programul acesta aici?

Eu și Jess schimbăm priviri. Da, amândouă suntem curioase. Însă…

-Dar îmi este atâââât de foame! Băieții deja s-au urcat în remorcă. Paolo este cu cei mari. Noi nu putem rămâne singure aici.

Hmm…stai că facem noi rost de însoțitori.

-Băieți, noi ne dorim să mai stăm, însă nu putem rămâne singure… Mai vrea să rămână vreunul din voi? În secunda doi, Makama și Muitwma sar din remorcă, dintr-o data foarte dornici să își petreacă următoarea oră și jumătate pe scaun, murați din cauza căldurii.

Ceilalți pleacă. Prima parte a programului presupune spălarea rituală a picioarelor. Exact ceea ce a făcut Isus Hristos la Cina cea de taină. Lecția umilinței. Faci asta cu o persoană căreia i-ai greșit, pe care ai bârfit-o sau de care te-ai răcit în ultima perioadă. Un lighean și puțina apă. Îți lași egoul afară, îi faci vânt și îi spui să facă pași. La final nu îl mai iei cu tine. Îți ceri iertare și îi faci celuilalt din nou loc la tine în inimă. Te apleci în fața lui, îi iei picioarele și i le speli. Cu respect, cu drag, și cu apă călduță. Fără să te gândești că te-ai aplecat în fața lui, că ai lăsat de la tine, că ești mai fraier pentru gestul acesta, că este mândria sau imaginea ta în joc. Pur și simplu. Pentru că, acolo unde punem dragoste, îl punem pe celălalt mai presus de noi. Iar de imaginea noastră? De imaginea noastră are grijă altcineva, mult mai bine decât am putea să o facem singuri.

– Este cald înăuntru. Până când se spală toată lumea, hai să ieșim afară! Ne luăm câteva scaune și mergem undeva mai departe de biserică.

Am ochit un loc frumos tare, mai devreme. Biserica asta este sus pe un deal. La vreo 50 de metri de ea, un ditamai copacul domină împrejurimile, și face puțina umbră în jurul lui. Ne așezăm sub el. Bate vântul. Savana îmbracă peisajul din fața noastră. Are iz de necunoscut și parcă-ți cântă încetișor ”Hai și-ncearcă-mă!” Arată precum tărâmul tuturor posibilităților, îmbrăcat în toate nuanțele verde și maro. Mă tot întreb: de unde găsesc plantuțele astea atâta putere să supraviețuiască, să se mențină și să crească în pustietatea asta? Și nu sunt doar buruieni pline de ciulini. Sunt mulți baobabi bătrâni, care străpung falnic orizontul, sunt rodii pitice cu flori portocalii și încă niște copaci cu floricele de culoarea levănțicăi, absolut încântători. Ce straniu.. Îl căutăm uneori pe Dumnezeu în biserici, însă Îl găsim afară. Ne  împodobim casele de închinare cu fel de fel de artificii, în funcție de cultura și de banii de care dispunem, însă Îl descoperim în lucrurile naturale și simple. Ținem cu dinții de rugăciuni clasice sau liturghii lungi care ne mângâie urechile, dar nu și inima, însă găsim pacea într-un dialog deschis cu Dumnezeu, eliberat de reguli și clădiri pompoase. Ardem tămâie în biserici, punem AirWick în orice zonă cu potențial odorant, și ne parfumăm suficient de mult pentru a subtiliza celorlalți contribuția noastră consistentă la cutia milei. Iar Dumnezeu? Pe El îl găsim în mirosul subtil de fân cosit, în florile de cireș, într-o caisă care, de coaptă ce e, a picat din pom și s-a zdrobit de pământ, împărtășindu-și cu noi din mirosul ei dulce.  Ne concentrăm pe fațade spoite fermecător, uitând că, atunci când ne retragem înăuntru, rămînem doar noi singuri. Singuri cu toată rugina din jurul nostru. Iar pe El? Pe El îl interesează mai puțin dacă ți-ai citit astăzi norma de capitole din Biblie, dacă ai fost la fiecare program de la biserică luna aceasta, dacă și cui te-ai spovedit ultima data, dacă ți-ai menținut imaginea de sfânt în fața celorlalți sau ți-a picat aura recent… Poate că.. Poate El doar își dorește să îl iau cu mine în tot ceea ce fac, și să Îl observ în tot ceea ce mi se întâmplă. Restul? Restul poate că sunt doar detalii…

-Când ți-a fost cel mai frică în toată viața ta? Băieții mă privesc, adoptând pentru o secundă privirea de ”Nu îmi este frică de nimic, niciodată!” Hai, serios…când ți-a fost frică cel mai rău, Makama?

-Acum câțiva ani.. La noi în curte, am prins cu Liviu un Black Mamba… Niciodată nu mi-a fost mai frică! Ideea e că, dacă te mușcă, mori în mai puțin de zece minute… Brrr!

Missy, le tot pui întrebări altora… Dar ție, ție când ți-a fost cel mai frică? Îmbrățișez dintr-o privire întreg peisajul din fața mea… ”Frică”, ce cuvânt straniu. Și plin, și negru, și sumbru, și…și departe. Îmi e frică de părerile altora. Îmi este teamă să nu primesc dragoste atunci când o ofer. Îmi este teribil de frică atunci când sacrific astăzi pentru mâine. Îmi este teamă când îmi văd credințele și visele puse sub etalonul ”Idealuri fantastice”. Îmi este frică atunci când ceilalți mă judecă fără să mă întrebe. Și îmi este și mai frică atunci când mă întreabă, și aleg să răspund sincer, în loc să o fac ”așa cum trebuie”. Îmi este frică atunci când îi încurajez pe alții, însă nu mai rămâne nimeni să îmi ridice și mie moralul. Îmi este teamă să nu cad pradă ipocriziei, de dragul unei fațade impecabile. Îmi este teamă să nu mă ascund de alții, și să mă pierd de mine…

-Heeei… Fetița de trei anișori, cu codițe care sfidează revoltător gravitația mă privește jucăuș, trezindu-mă din meditație. O iau în brațe. Este îmbrăcată curațel. Îmi plac balerinii ei: negri, din dantelă, cu fundiță. Măi, măi, ce fetiță frumoasă avem… O legăn la mine în brațe. Își suge degețelul mare de la mâna dreaptă, în timp ce mă îmbrățișează cu stânga, inspectându-mi cu curiozitate textura pielii. Cât pe ce să îmi intre în ochi o codiță de-a ei. Are părul răsucit în sus, după moda Itsy-Bitsy. Nu doar codițele năstrușnice îmi distrag atenția de la ce se întâmplă în față, ci și mirosul. Fii înțelegătoare, missy! Dacă s-ar spăla, nu ar mai sta codițele în sus, așa-i?

Mă concentrez din nou pe ce se întâmplă în față. Slujba de împărtășire cu vin și pâine nu este oficiată de un pastor sau preot, precum la noi, ci de o persoană cu funcție din biserică. Prezbiter sau diacon. Tatăl meu este pastor la patru biserici, și timp liber mai mult lipsă. Aici un pastor are în grijă 40… De ce? Pentru că sunt puțini tare, iar oamenii sunt mulți. Nenea citește ceva din Biblie. Ayayay.. Dacă oftalmologul meu ar vedea cât de aproape ține cartea de ochi, l-ar persecuta imediat. Citește foarte rar. Se oprește. Îi dă Biblia altcuiva, care termină pasajul mai rapid. Oare nu știe să citească, nu vede, sau ambele?

-Ce s-a întâmplat? Îl trezesc cu un ghiont pe Makama din contemplarea mâinilor mele.

-Aaaa…cred că are o problemă cu ochii.. Mă privește pierdut. De ce te-ai îndrăgostit de mine, mă puștiule? Nu îți dai seama că e imposibil? Fluturii și mirajul dragostei… Totul pare posibil când îți pică cu tronc. Eeei, fetiță…îți amintești de primul băiat mai scund decât tine de care te-ai îndrăgostit? Hah.. Lucrurile păreau atât de realizabile…Până te-ai amorezat mai abitir de o nouă pereche de pantofi cu toc, și ți-ai dat seama că el nu s-ar asorta. Copilării. Ce-o fi dragostea? Să știm că e otravă, și tot am beao, savurând până la beție primele secunde de dulceață… Astăzi, e greu să mă îndrăgostesc pe bune. Mă îndrăgostesc de ideea de dragoste. Ohh, și încă la nebunie. Mă îndrăgostesc de fizic. Și ce-mi mai curg ochii… Mă îndrăgostesc de trei complimente și mă îndrăgostesc pentru că și-a amintit că îmi place turta dulce și nuga cu alune. Mă îndrăgostesc pentru că îmi oferă atenție, pentru că îmi cântă în strună sau pentru că îmi dă peste nas, iar eu sunt puțin masochistă pe interior.  Dar sunt autentică? Schițez o inimă cu degetul în nisip. Îi fac un zig-zag pe verticală. Nu.

 

 

Abordez un zâmbet care se vrea a arăta malefic, în timp ce pornesc mașina de tuns. Zbârnâie destul de silențios. Întotdeauna mi-am dorit să fac asta.  Însă ce băiat ar fi atât de naiv încât să își lase podoaba capilară pe mâinile mele? Nici eu nu aș risca, de aș fi băiat. Iliuță însă, așteaptă liniștit să intru în părul lui. Să îl tund scurt? Cu breton sau fără? Cu franjuri oare cum i-ar sta? Missy, ce faci, te crezi hair-stylist, acum? Lasă că o sa îi stea bine lui Iliuță și zero. Zero să fie! Îl termin imediat.

 

-Avem târg de experimente vinerea viitoare. Ține-ți minte să pregătiți câte un experiment pentru copii. Să notați pe lista pentru marți ce aveți nevoie pentru experimente, să încercăm să facem rost când mergem la cumpărături.

Ce experimente știu eu? Păi…în afară de câteva cu apă, sare, ouă, sau cel clasic cu vulcanul  activ, nu prea știu. Doar am absolvit profil uman, am dreptul să fiu paralelă, nu? Nu e chiar o scuză bună…

Să găsim altceva. Ceva potrivit cu principiile mele de viață. Ce? Hmm..sunt împotriva băuturilor acidulate. Sunt în dezacord total în special cu consumul de Cola. Îmi place? Da, bineînțeles. La nebunie chiar. Țin la sănătatea mea? Ba chiar și mai mult. Nu sunt adepta ideii: ”Oricum nu mai găsești nimic cu adevărat sănătos în ziua de astăzi, orice alegi oricum este contaminat”, ci cred că întotdeauna ai, găsești sau îți creezi o opțiune sănătoasă. Un search pe Google, câteva ore de căutat semnal și…îi dau lui tati mesaj să îmi găsească un experiment cu Cola, pentru că aici conexiunea este deficitară. Îmi găsește imediat. Combinația de lapte și Coca-Cola trebuie să dea un amestec tare interesant. Laptele se decantează, formând o compoziție foarte neplăcută la suprafața lichidului, ilustrând ce se întâmplă în stomacul nostru în momentul în care le consumăm la aceași masă.

-Ține-ți minte să verificați dacă merg experimentele, ne spune Larisa zilele trecute. Îmi place tare mult de ea. Este profesor la cei mari, secretară, pedagog principal, bucătăreasă excelentă și este omul care știe cum merg toate. Și artistă, pe deasupra. Și încă o artistă deosebit de organizată. Dacă o rog ca să îmi  facă rost de două cărți cu povestiri cu zebre pentru copiii de la clasa aIIa, pentru mâine la ora 18:00, știu sigur că mâine la ora amintită voi avea cele două cărți exact așa cum am rugat-o. Fără să o bat la cap. Fără să îi reamintesc de 15 ori. Mă surprind des admirând-o, împreună cu Jess. Și mereu ne anunță din timp ceea ce avem de pregătit. Ca acum.

Dar la mine ce poate merge prost? Am lapte, iar Liviu mi-a cumpărat Cola. Mâine este vineri, Ziua Experimentelor. Hai să încerc reacția înainte, zic.. Iau un pahar înalt, gradat, lapte rece și Cola. Jumătate lapte, jumătate suc. Amestecă bine compoziția, fată dragă. O las pe bufet, și…la somn cu mine, că-i târziu.

 

-Diana, este gata experimental tău?

Îmi privesc cu stupoare combinația de lapte smântânit și Cola, care arată exact precum am lăsat-o în noaptea precedent. Nu tu reacții, explozii, decantări…nimic! Singura diferență este de miros. Acum parcă înțeapă oleacă. Mă doare capul… Îmi scot telefonul și recitesc detaliile experimentului. Verific sticla de suc. Pare băutură autentică. Deschid frigiderul și analizez laptele. Oups.. Abia acum îmi sare în ochi. ”Lapte cremă”… Noi consumăm aici doar lapte-cremă, nu lapte normal.. Ce alte experimente cu Cola mai cunosc? În jumătate de oră, toți rulmenții ruginiți pe care reușesc să îi strâng stau înghesuiți într-o caserolă plină cu susnumitul suc. Le voi arăta cum se curăță rugina.

-Iulian, îmi dai și mie un experiment de al tău? Al meu a cam picat..

Fac rost și de exprimentul cu ”stafide dansatoare”. Când pui stafide în Sprite, încep să sară de sus în jos pentru un timp. Sunt chiar drăguțe. Mă chinui destul de mult să învăț explicația științifică în engleză. Uuuuf…engleza asta.

-Missy, ne-ai adus suc! Fața mea încruntată se pare că nu le sugerează suficient de tare că nu este de băut. Pot gusta, pot gusta, te roooog?! După cinci minute de vorbit despre efectele nocive ale sucurilor acidulate și ale Coca-Cola, nu asta este chiar reacția pe care am așteptat-o…

-Știați că într-un pahar de Cola se găsesc zece lingurițe de zahăr și că, în mod normal, după ce beți atare cantitate, ar trebui să o vărsați afară?

-Haide missy, te rugăm…dă-ne și nouă o gură! E clar. Sunt cea mai puțin convingătoare, să nu zic deloc, militantă împotriva acidulatelor.

 

 

 

 

-Missy, cine e fetița asta cu codițe? Chika mi-a confiscat Biblia, și cotrobăie de zor înăuntru. Am Biblia asta de când aveam zece ani. Am căștigat-o la o olimpiadă. Îmi este tare dragă și, între coperțile uzate de piele, sunt mereu depozitate fotografii cu Beni și Sara, bilețele cu ”Toată lumea și-ar dori o soră mai mare ca a mea”, scrise stângaci de surioara mai mică, și alte notițe simpatice. Lucrurile astea mă fac să deschid cu și mai mult drag Biblia. O simt ca fiind a mea și mai tare. Chika mi-a pescuit fotografia cu Sara, și o analizează cu cea mai mare atenție. Mi-o dai mie, te rooooog?

Mai am acasă vreo 20 de poze identice. I-o las lui.

-Missy, dar fata asta…asta ești tu? Saru îmi cercetează poza pe care am făcut-o pentru diploma de clasa aXIIa. Aveam părul îndreptat, fața tencuită binișor și zâmbetul acela înghețat care dă grozav în fața camerelor. Cu părul ciufulit, decolorat de la atâta soare, cu fața acoperită doar de pupicii primiți de dimineață de la ei, și cu cel mai larg și degajat zâmbet când îmi povestesc ce năzbâtii au mai făcut, aduc mai greu cu domnișoara din fotografie.

Afirm din cap.

-Sunt eu la 18 ani.

-O pot păstra pentru mine, te rog? Îmi privesc poza. La cum o strânge în mâini, îmi este tare greu să cred o voi scoate integral de acolo, dacă îi voi servi un refuz.

-Dar vreau și eu unaaaa, nu-i corect, mie nu mi-ai dat niciuna! Ivan sare în sus teribil de deranjat.

-Și eu îmi doresc una… Missy, nu-i corect, pe ei îi iubești mai mult decât pe mine!

-Și eu una, te rooog, și eu una!

Toți puștii din fața camerei mele încep să își dispute din ce în ce mai violent dreptul de a deține una din fotografiile cu mine. În cinci minute reușesc să îi recdscn2481onciliez. Amân pe săptămâna viitoare împărțirea pozelor, și îi împac cu câte o portocală, promițându-le ba ceasul meu maro, ba pixurile metalizate cu sclipici pe care le am la mine.

Pline de urme de degețele soioase și nisip. Așa arată pozele mele, după ce le-am scos din mâinile lor. Le pun înapoi în Biblie. Din ușa camerei mele se aud zgomote de satisfacție produse de savurarea portocalelor. Închid la loc fermoarul. Hah.. parcă mi-s mai dragi așa.

 

 

 

-Diana, avem două ore libere în după-amiaza aceasta. Vrei să mergem cu Paolo și Liviu la râu?

Îmi plac plimbările și ador apa. Cu cât mai lungi și cât mai multă. Chiar simt nevoia să mai ies puțin în afara campusului. Suntem foarte prinși cu activitățile pe care le avem înăuntru cu copiii, de dimineața până seara, însă eu sunt mare fană a mersului pe jos.

La fix îi aștept pe ceilalți cu o sticlă mare de apă în mână, și cu un spray de auto-apărare în buzunar. Paolo se îndreaptă spre mine cu o ditamai vâsla. Mă uit mai bine la ea: este defapt o tijă lungă din fier, la capetele căreia sunt prinse în șuruburi două palete de lemn.

Găsim pe marginea râului două femei care se îmbăiază și își spală rufele de zor. Tot pe mal, lăsat singur, pe jos, în timp ce femeile își termină treaba, un bebeluș mititel. Este pus între niște basmale colorate, din acelea specifice portului rromilor.

-Jess…uite ce bebeluș superb! Cred că este fetiță. Ne apropiem încetișor de ea. Este mititică tare, cu ochișorii strălucitori și cu mutrișoară de zână. O iau de mânuță. Este atât de fină… Măi frumusețe, cum de te lasă ai tăi aici? Este tare cumințică. Vreo cinci minute stau cu Jess pe mal, holbându-ne la minunea tăcută de lângă râu. Mămica ei ne privește zâmbind din apă. Dacă înainte eu și Jess oscilam între a avea sau nu copii, acum suntem total pro. O gâdil încetișor pe burtică. Gângurește încetișor și ne zâmbește. Sau doar ni se pare nouă?Parcă a stârnit în noi toate instinctele materne.

 

 

Îmi este atâta de cald, încât aș sări în apă în secunda doi. După experiența de la cascada Victoria, a face baie complet îmbrăcată mi se pare cel mai firesc lucru cu putință. Însă mă rețin câteva lucruri: crocodilii și bacteriile. Oamenii zonei sunt imuni la ele, însă eu…prefer să vin acasă fără ciuperci și exeme ecuatoriale. Băieții găsesc canoea. Liviu mă plimbă câteva minute. Luăm apă serios, dar este chiar distractiv.

-Vrei să încerci și singură?

Nu am vâslit în viața mea. Nici nu știu să țin o văslă în mână. Însă trebuie să recunosc: ideea de a mă descurca singură, într-o coajă de barcă, într-un râu cu posibili aligatori, fără a avea idee în ce parte să dau ca să cotesc spre dreapta, știind că, dacă se întâmplă ceva, sunt pe cont propriu și niciun Prince Charming nu se va grăbi să mă salveze, este de-a dreptul delicioasă. Mă urc în canoe, și încerc să nu o răstorn înainte de a pleca bine de la mal. Pantalonii mei? Deja sunt leoarcă. Măcar nu trebuie să le mai port de grijă. Paolo îmi împinge barca și…

-Liviuuuu, cum să dau din vâslă?! Băieții îmi dau indicații de pe mal. Dacă nu mi-ar da simultan recomandări contradictorii ar fi chiar bine de bine. După cinci minute, mă trezesc în mijlocul apei, învârtindu-mă în cercuri concentrice, în ciuda faptului că vâslesc în toate părțile. Sau poate…exact asta să fie problema?

În scurt timp îmi dau seama cum se manevrează. Nu este mare lucru. Este așa de plăcut aici… Soare, liniște, calm, natură… Pe mal, ai mei stau la soare. Mai încolo puțin, femeile pe care le-am găsit când am ajuns, stau liniștite de vorbă. Nu le grăbește nimeni, nu se grăbesc nicăieri. Doar nu trebuie să ajungă niciunde la oră fixă, așa-i?

Moromeții, incipit: ”Timpul era blând cu oamenii”. Exact așa e aici… Clima, flora și fauna sunt dure, însă timpul…timpul trece altfel. Cum măsor timpul? Îl măsor îl gânduri. În gânduri independente pe care le am. Detest Bucureștiul. De ce? Pentru că îmi impune ce să gândesc, cum să mă simt, încotro să o iau. Consumerismul este promovat la fiecare privire aleatorie în afara propriei imaginații. Panouri animate oriunde întorci capul, zgomotul asurzitor al claxoanelor din intersecții, oameni grăbiți fixându-și sedințe la telefon, singuratici cu volumul muzicii din căști la maxim, reclame zgomotoase la ultimul Dero apărut pe piață, două puștoaice aparent majore care îți îndeasă pliante cu oferte atractive la centre exclusiviste de ”spa”, o florăreasă bătrână cu plămânii veșnici tineri, care îți vâră sub ochi un buchet de flori de rapiță la care ești alergic,  un muncitor transpirat care reușește să se înghesuie în ratb sugându-și pentru o clipă stomacul, dar care se revarsă peste tine imediat ce se închid ușile, la fiecare colț de stradă, miros de burgeri cu conținut animal autentic pus sub semnul întrebării, și…și mi se pare straniu când, așteptând să se facă verde la Unirii, aud un ciripit undeva deasupra mea. Mi se pare neobișnuit când mă trezesc dimineața, deschid geamul, și se aud greierii. Am impresia că sunt în alt colț de Românie, când cobor de pe dig, iar zgomotul mașinilor rămâne undeva departe în spatele meu. Și pot să mă gândesc la tot ceea ce îmi doresc… Fără întreruperi obraznice, fără trucuri manipulative, fără gălăgie în suflet.

Iubesc liniștea asta… Sprijin vâsla de marginea bărcii, proptind-o grijuliu, să nu cumva să cadă. Nu ne dorim să vâslim din mâini până la mal, așa-i missy? Îmi bălăcesc puțin mâinile în apă. Cum ar fi dacă ar sări un crocidil lângă mine și ar face ”haț!” dintr-o dată? În ciuda soarelui, mi se face brusc frig, și pielea ca de găină numai la gândul ăsta. Îmi retrag imediat degețelele. Sunt curioasă ce ar spune mama dacă ar fi la curent cu ceea ce fac. Îi las un mesaj pe WhatsApp. Am semnal bunicel aici. Răspunsul nu întârzie să apară: ”Aoleu, ce cauți în râul plin de crocodili? Singură? Noi te vrem vie și întreagă înapoi acasă! Stai liniștită.” Hehe, missy… Întorc barca și mă îndrept spre mal. Chiar dacă te afli la 13.300 de kilometri de acasă, e bine să îți asculți părinții. La ce simț al direcției am, nimeresc punctul de oprire cu vreo 20 de metri mai la vale. Lasă că-i o parcare bunicică pentru prima dată.

 

 

-Sorin, cum este cu rezultatele ăstea pe termen lung? Lucrați de atâția ani aici… Observi schimbări în copii? Zâmbește, privindu-și cu căldură echipa. De fiecare din noi stau agățați doi-trei copilași, în ciuda căldurii de afară. Faini oameni aici. Faini de tot..

-Uită-te la băieți.. Îi vezi mari, muschiuloși, ce mai, barbați în toată regula. Când au venit aici, 90% dintre ei făceau noaptea în pat. Până semestrul trecut am avut problema asta, inclusiv cu cei mari. Le-am dat uniforme. În primii ani, le găseai aruncate prin toți boscheții din jurul campusului. Acum, cu puține excepții, le găsești pe ei, destul de curățele. În primii ani, aveam zilnic 2-3 bătăi care se lăsau cu nasuri rupte și mult sânge. Astăzi nu se mai întâmplă asta aproape niciodată. I-am întrebat recent dacă ei văd vreo schimbare în ei… Mi-au spus că, dacă la început furau, de aici sau de acasă, acum nu o mai fac. Mi-au spus că se surprind a fi mai onești, mai autocontrolați și principiali.. Și sunt încă doar niște copii…

Se merită? Sorin crede că, atât timp cât Dumnezeu va crede că se merită, va trimite tot ceea ce avem nevoie pentru a continua să lucrăm aici cu copiii.

-Am primit un telefon zilele acestea. O cunoștință mai veche din străinătate s-a oferit să ne trimită bani de mâncare pentru un an de zile.

Vestea nu stârnește agitație. Aveam nevoie de bani? Chiar foarte urgent. Ne-au fost trimiși banii? Exact la timp.

-Întotdeauna când am avut nevoie de bani, au venit. Suntem una din cele mai moderne școli din zonă. Când am început, locuiam în corturi și dormeam în hamace. Exotic tare, așa-i? Parcă sună mai mult a Africa. Găteam la foc, și spălam de mână. Jumătate de zi o petreceam cu copii, jumătate o petreceam cu noi, și pentru noi, gătind, curățând, spălând. Lucrurile s-au modernizat în timp, însă acum ne permitem să dedicăm copiilor toată ziua. Școală, cluburi, activități, jocuri, programe spirituale. Banii provin din donații. Atât timp cât își dorește ca școala să meargă, Dumnezeu ni-i va trimite. Asta este treaba Lui. Treaba noastră este să dăm 100% aici. E simplu, așa-i? Mai greu este cu voluntarii…

 

 

 

-Missy…tu de ce pleci de la noi? Ți s-a făcut dor de acasă? Rămâi cu noi, te rog…

 

 

Îmi pieptăn cu năduf părul. În România, dacă dădeam de fire blonde pe jos sau pe haine, nu mi le asumam prea des. Aici…nu am încotro. Cine mai e blondă cu părul lung? Din când în când, mi se întâmplă să-mi surprind câte un prichindel care se folosește de firele mele pe post de ață dentară, după ce îl îmbrățișez. Se apropie sfârșitul anului școlar, aici. În ultimele zile s-au făcut înscrieri pentru următorul an. S-au înscris peste 100 de copii noi.

-Cum veți face departajarea între cei care vor intra și cei care nu?

-Îi vom refuza pe toți. Încă nu știm dacă vom avea voluntari suficienți pentru anul care urmează, și nu ne permitem să deschidem o nouă clasă. Guvernul însă ne obligă să îngăduim oamenilor să încerce măcar…

Parcă mă arde ceva în piept. Toate fețișoarele acelea curioase, cu ochii mari și năsuc turtit, abia așteptând să intre la școală…refuzate?! Însă adevărul acesta e: nu ai cum să începi anul fără profesori. Nu ai cum să începi anul bazându-te pe ”Mi-ar plăcea și mie să mă plimb vreodată pe la voi prin Africa”. Eu de ce trebuie să plec? Alții de ce nu își doresc să vină? E mai greu să miști inimi, decât portofele… Mă uit în oglindă. Fata cu părul proaspăt pieptănat și cu obrajii ușor arși de soare, mă privește dur. Missy, aici este God Cares School. Întotdeauna a avut grijă. Cu tine sau fără tine, cu x sau fără y, lucrurile merg înainte. Însă ce frumos este să știu că, pentru două luni, fac și eu parte din purtarea de grijă a locului acesta…

 

 

-Miss Diana? Deschid somnoroasă ochii și îmi privesc ceasul. Este 06:35, duminică dimineața. Este timpul în care copiii merg acasă. Duminica nu stau aici. Îi recunosc vocea lui Riky. Scot capul pe ușă și mijesc ochii la puștiul cu zâmbet senin din fața mea. Missy, ți-am adus ceva. Îmi întinde o bucată colorată de hârtie. Ne vedem deseară!

Oamenii zic că ești fericit atunci când realitatea este mai frumoasă ca visul. Păi…cred că nu mai intru înapoi la somn. Lapte cu cereal la dejun, o discuție ca între fete cu Jess, două ore de citit din ”The me I want to be”, spălat la mână cu detergent lichid de vase fusta portocalie, pregătit cu Sorin lecția pentru a doua zi și meditații la engleză, trei buchete de flori roșii de la Admire, Rihanna și Chika și..

-Diana, vrei să mergi cu noi, Jess și Paolo, după-amiază, să vedem animalele pe camp, aici în apropiere? Invitația lui Iulian nu mă lasă deloc rece. Bineînțeles că îmi doresc.

 

 

Este ora 16:00. Întârziată, ca de obicei, sar în mașinuța lor. Simona se roagă:

-Doamne, îți mulțumim că ne-ai oferit timpul acesta pentru a-l petrece împreună. Tu știi că ne-am dori tare mult să vedem animalele, deci, dacă tu consideri potrivit, răsfață-ne și pe noi puțin în după-amiaza aceasta. Ai grijă de noi, te rugăm. În numele lui Isus, amin!

La 30 de kilometric de campus, savana este mai deasă, iar satele sunt mai răruțe decât pe aici. Înainte de a ieși de pe șosea, vedem o turmă de zebra pe partea dreaptă. O combinație între cal, măgar și intersecție de București. Sunt mult mai frumoase decât le știam eu din documentarele de pe Discovery. Întrăm pe drumul de pământ. Stânga-dreapta? Nu se vede mare lucru… Buși, boscheți arși, copaci înalți, mușuroaie de trei metri înălțime… Uite un câine sălbatic încolo! Ahh, a fugit înainte să îl prindă Paolo într-o poză. Alfred, băiețelul de trei ani al Simonei, cântă de zor o melodie în engleză: ”I am happy today, I am happy today..”.

-Uitați antilope în stânga! Și zebreee, uite acolo din nou zebre! Agităm mâinile în toate direcțiile. Dăm de un râu. Pe malul opus nouă, se bălăcesc unu, doi, trei…șapte elefanți! Iulian oprește mașina. Coborâm. Deosebit peisaj. Unul din elefanți ridică trompa în sus, exact ca la televizor. O iau agale, apropiindu-mă de râu. Câteva antilope aflate în apropiere o iau la goană când ne văd.

-Stați la pozăăă! Paolo ne face câteva fotografii. Ne plimbăm prin zonă pentru vreo zece minute. Alfred și Arthur, cei mici, se joacă pe lângă noi. Apune soarele, iar cerul îmbracă nuanțe spectaculoase de roșu și portocaliu la intersecția cu savana..

-Hai să mergem! Ne urcăm în mașină. Mă fac comodă în scaun. Am semnal la internet. O notificare de pe messenger. Un prieten mi-a trimis un gând fain: ”Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?”. Nimeni. Mă simt așa bine când unii din prietenii mei își iau două minute pentru a-mi trimite ceva încurajator. Zâmbesc și îmi pun telefonul în buzunar. Îi răspund eu mai târziu. Mașina pornește.

-Uite, uite, pe stânga! Este un leu!

Un leu?! Fantaaastic! În sfârșit! Îmi îngheață cuvintele în gură. Stai. Noi…noi abia ne-am urcat în mașină! Pentru câteva secunde ne uităm cu toții înmărmuriți, schimbând priviri între noi. Pentru atâta timp ne-am plimbat fără nicio grijă, cu leul lângă noi… Analizăm creatura aflată la mai puțin de zece metri distanță. Frumos specimen. Este defapt o leoaică. Leoaicele vânează. Ne observă, se ridică și pleacă. O urmărim cu mașina. La câțiva metri…o alta! Brrr…am fost atât de aproape!

Dar, mai aproape decât leii, a fost Dumnezeu.

Zebre, antelope, cudu, bizoni, și elefanți. Mari sau mititei de i-ai lua acasă ca animăluțe de companie. Merg în linie, unul după celălalt. Întotdeauna micuții stau între cei mai mari. După o oră se lasă întunericul și intrăm din nou pe autostradă. Iulian conduce câțiva kilometrii în liniște. Dintr-o data, încetinește. Exact pe dreapta, un elefant enorm, așteaptă solitar la marginea drumului. Abia ajungem în dreptul lui, că se întoarce și se afundă leneș înapoi în savană. Parcă ne-ar fi așteptat…

Am ajuns în campus puțin mai prăfuiți decât am plecat, însă cu mult mai multă încredere că, Cel ce poartă de grijă școlii, ne-a răsfățat astăzi mai mult decât am meritat-o… Ne-am întors și cu un suvenir, 100% de proveniență naturală: un craniu cu tot cu coarne de antilopă, găsit pe jos. Un exemplar intact, foarte bine uscat. Paolo și Arthur sunt încă în tratative. Primul vrea să îl expună afară, celălalt insistă să îl atârnăm pe perete, în bucătărie…

 

 

-Viky, ești bine? Ce s-a întâmplat cu tine? Fetița care a împlinit acum două săptămâni 13 ani, mă privește cu ochi obosiți din semiîntunericul camerei.

– Mi-a făst rău întreaga zi… Cred că am febră. Îmi pun mâna pe fruntea ei, verificându-i temperatura. Pare în regulă, însă nu pot fi sigură. Tocmai am venit de la un foc de tabără, și m-am încălzit tare acolo.

– Ai luat vreo pastilă? Îi aduc niște Nurofen. Unde a dispărut fata vioaie, hiper-energică de ieri? Îi fac frecție pe spate. Vrei să ne rugăm să te faci bine? Martha vine lângă noi.

– Ce faceți aici, missy?

-Viky e bolnavă. Vrei să te rogi cu noi? Fetița se ghemuiește la mine în brațe și își pleacă capul. O țin strâns, în timp ce o iau pe Viky de mână. După un ”Amin” abia șoptit îmi este imposibil să nu remarc izul de fum din hăinuțele Marthei. Doar ce le-am adus la culcare. Le dau o îmbrățișare lungă. În seara aceasta am făcut cu fetele mici pâine coaptă pe băț la focul de tabără.

-Missy, mi se arde pâinea! Îmi cade în foc! Dar eu nu știu să o aranjez așaaa.. Uiteeee, ea are mai multă… Missy, îmi dai și mie de la tine?

Iubesc focurile de tabără. Și vocile lor, atunci când lasă smiorcăitul la o parte și încep să cânte. Împărțim pâinea. Fiecare își dorește să guste de la ceilalți. Însă este atât de fierbinte încât o înghiți repede, să nu te arzi. Nici nu ai timp să îi simți gustul cum trebuie. Dar ce contează?

-Fetelor, acesta este ultima seară de activități cu miss Diana. Va pleca săptămâna viitoare.. Vestea lui Jess le surprinde. Și deloc plăcut. Ceata zgomotoasă de prichindele adunate în jurul focului se strâng lângă mine, îmbrățișându-mă buluc.

-Missy, dar parcă stăteai două luni!? De ce pleci? Noi ne dorim să rămâi cu noi. Zâmbesc puțin forțat, trecându-mi mâinile peste obrăjori lor înfierbântați. Missy…noi ne dorim să stai aici cu noi toată viața…. Rămâi aici, te rugăăăm!

-Știți…am și eu părinți acasă, și le este dor de mine. Și am și facultate.. Argumentele mele sună tare neconvingător, comparativ cu cererea lor călduroasă.

”Mai rămâi”…

– Știi ceva, missy? Când o să mor, mă voi transforma în strigoi. Atunci o să vin la tine și te voi proteja, să nu cumva să ți se întâmple ceva rău.

De unde ți-au venit ție așa gânduri, micuțo? Jess se îndreaptă spre mine, făcându-mi un semn discret, părând puțin neajutorată.

-Diana, Rihanna plânge…

Fetița stă mai la o parte. Nu se înghesuie în mine, precum celelalte. Mă dezlipesc de ele. Iau copilul lângă mine și îmi aplec ochii la nivelul alor ei.

-Rihanna…ce s-a întâmplat? Lacrimile îi curg șiroi, iar bărbia îi tremură cu putere. Te-a bătut cineva? Neagă din cap. S-a întâmplat ceva acasă? Același răspuns. Atunci de ce plângi?

Printre sughițuri, descifrez.

-Nu vreau să pleci, missy.. O iau în brațe și mă îndrept cu ea așa înspre dormitor. Missy…de ce pleacă toți de la noi?

Ohh, puiule, nu știu… Ești așa de dulce că te-aș lua acasă.

-Avem nevoie de tine aici. De ce tu nu rămâi? O pun jos. Are pumnii strânșii, privirea ei îmi fixează pupilele, iar lacrimile i se înoadă în bărbie. Este greu să oferi din plin cea mai curată dragoste, și să te uiți neajutorat cum celălalt pleacă. Așa sunt copiii. Iar oamenii mari? Om mare ești atunci când ajungi să crezi că bucuria de o clipă pe care o ai atunci când îți oferi dragostea nu mai merită suferința de a-ți contempla sufletul în bucăți. Om mare ești când preferi siguranța solitarității, în locul vulnerabilității îndoielnice. Ambele dor. Dar oare…prefer să las în urmă dragoste, sau să nu mă bucur de ea niciodată?

Ochii ei mari și umezi mă fac să simt un gol în stomac, condamnându-mă, parcă.Îmi dau și mie lacrimile. Stăm îmbrățișate pe gresia rece. După zece minute, o las încă plângând în dormitor… O iau înspre camera mea. Îmi aprind lanterna. Este noapte bine. Verific dacă focul de tabără s-a stins de tot. E dus.

Un duș fierbinte este suficient pentru a-mi alunga mirosul de lemn ars din piele. Însă nu reușește să îmi izgonească semnul de întrebare lăsat de Rihanna:

”De ce pleacă toți voluntarii de la noi?

Tu când te întorci înapoi, missy?”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s