Africa12 – Viața mea: risc sau regret?

-Cum te simți, îți e frică? Bărbatul scund, pe al cărui tricou scrie ”VictoriaFallsBungee” mă privește zâmbind în timp ce îmi prinde de ham și al doilea cablu. Am mâinile transpirate. Îmi ancorez mai bine picioarele în marginea podului. Simt cum pârghiile ăstea grele mă trag puternic înspre hăul de sub mine.

Ce-a fost în capul meu?! Eeei, missy, te-ai ținut tu bine până acum. Calmă, motivată, cu zâmbetul pe buze, fără nicio grijă…

-Nici nu îți tremură mâinile, pari așa liniștită.. – constată una din fetele care urmează să sară după mine. ”Asta e cea mai stupidă idee pe care am avut-o vreodată”, își repetă încontinuu.

Sunt primul client al lor pe ziua de astăzi. Totul arată extrem de sigur și profesionist: podul, cablurile, echipa care lucrează aici.

-Câți clienți aveți într-o zi?

-În medie, în jur de 50, însă în decembrie ajung și la 200.

Nu mi-am pus nicio clipă problema că s-ar putea întâmpla vreun accident.

”Însă…ouch, mamă, dar sunt chiar pe margine! Fată dragă, acum e acum…”

-Ține-te bine de aici… Când ajungem la 3, sari!

Mă crispez dintr-o dată.

-Staaaaai! Stați o clipă să mă pregătesc pe interior!!! Nu pot să sar așa…

Mă uit în jos. Fluviul Zambezi se cască la 111 metri sub mine. Din telefonul cuiva răsună o melodie, ceva cu ”rollercoaster” și ”live your life”.  Motivație insuficientă pentru un strop de curaj în plus. Mă întorc și mă uit la Jessica și Sorin.

-Risc sau regret?

Îmi îndrept capul în față. Am părul desfăcut și îmi tot intră în ochi. Îl dau bine după urechi. Îmbrățișez dintr-o privire peisajul. Apa curge la vale, făcându-și grăbită loc printre blocuri de zeci de tone de rocă vulcanică. Înaintea mea, fluviul își continuă nestingherit goana prin albia canionului, rămânând neimpresionat de curajoasa mea intenție de a mă arunca în gol. Curaj sau naivitate? Riști sau regreți, missy? Mai ai loc de regrete? Acum? Hmm.. Mă țin strâns de cablu, și…

 

Revelion 2016. Tabără Amicus. Stupini, Brașov.

-Ce ținte vă propuneți pentru anul care ne stă în față? Îmi privesc satisfăcută agenda. Sunt în ultima zi a lui 2015, deci îmi pot bifa ca fiind îndeplinite integral țintele pentru anul care tocmai ce se încheie.

O pagină goală îmi stă înainte. Ce mi-aș putea propune? Am o tonă de posibilități. Am 365 de zile în care mă pot îmbunătății. Pe interior, pe exterior și-n laterale. Am 8760 de ore în care pot acumula obiceiuri care să îmi dea dobândă excelentă peste 20 de ani. Am 525600 de minute în care pot cunoaște oameni noi, pot experimenta senzații unice, și pot vizita locuri la care doar am visat până acum. Mă trezesc picată pe gânduri, rozând capătul pixului. Hai…ce alegem pentru anul acesta, miss?

Încep cu ceva lejer: ”Fără chipsuri și sucuri acidulate comerciale”. Oricum mă ating rar, însă cred că e bine să le elimin de tot măcar un an de zile. ”Sport disciplinat de trei ori pe săptămână x 30 de minute”. Indiferent că sunt bolnavă, e ger afară sau sunt în plină sesiune. Fără scuze.

Așaaa…hai să îmi propun și ceva mai interesant. Sporturi extreme? Vaaai, copilă, dar tu nu ești în stare nici roata să o faci. Dar totuși… Cea mai interesantă chestie pe care ai putea să o faci? Hai, măcar visează puțin… Îmi apare în minte o imagine cu mine aruncându-mă în gol. Adrenalină? Curaj? Sau prostie? Hai că sună bine de tot, acum, în miezul iernii, când toate centrele românești pentru așa ceva sunt închise. Notez cu cerneală verde -cu sclipici- ”bungee jumping”. Trebuie să mă interesez zilele viitoare exact cu ce se mănâncă.

Booon…în ce locuri ți-ar plăcea să mergi, Diana? Propunerea mătușii mele de a vizita Africa îmi tot revine în minte de ceva timp. Nimic fixat până acum. Merg cu intenția înainte. Să scriem ”Africa”?

Și am scris.

Iunie, 2016. Mi-am luat bilet pentru Africa. Și vizele sunt aproape gata.

-Heeei, te duci în Namibia, așa? Vezi că centrul este undeva lângă granița cu Zambia. Ar fi păcat să mergi până acolo fără să îți pui de o parte măcar o zi pentru a vizita cascada Victoria. E la 200km depărtare. Și niște bani, bineînțeles. Poate vă strângeți câțiva, puneți mână de la mână, de benzină și de taxe, și faceți de un drum. O dată în viață… Merită!

Hmm…oare?

-Peisajul e fain tare. Aveți și crocodili în apropiere. Babuini la discreție. Aaa, și bungee jumping, dacă ești fană.

Opaaa…mi-ai aprins un beculeț! M-am tot interesat de sărituri în România. Cea mai accesibilă locație este în Herăstrău. Undeva de pe o macara. Clipurile de pe YouTube îmi inspiră de toate, numai siguranță și unicitate nu. M-aș arunca de acolo numai pentru gest. Însă…cascada Victoria și bungee? Am câteva luni să mă pregătesc sufletește. Și financiar.

Kongola, Namibia, octombie 2016.

-Hmm, Sorin? Am înțeles că ar fi aproape de noi cascada Victoria. Crezi că ți-ai putea lua puțin timp pentru a ne duce și pe mine, Jessica și Paolo acolo, în săptămânile următoare?

-Mi-aș putea face un drum până la cascadă. Din Zambia iau pentru aici roși și banane. Vorbim și vedem…

Și iată-ne în drum spre cascada Victoria. Este duminică, ora 05:00 dimineața. Sunt obosită moartă. Azi-noapte am stat până târziu în jurul focului, împreună cu Carmen, Iulian și băieții mai mari, alături de un castron mare de cartofi și o pungă de sare. A fost o experiență deosebită pentru mine. Nu mănânc des cartofi copți direct pe jar, cu coajă cu tot. Și…nu mi se întâmplă zilnic să aud din partea unor puști de 13 ani cât de ieftin găsești drogurile aici, cum se simte când ești ”high”, și cât de folositor îți este să fi beat mort când mergi să îți exprimi sentimentele în fața fetei pe care o placi. Oi avea eu un an de facultate, însă ei au făcut la școala vieții câteva capitole cărora eu, datorită culturii și familiei în care am crescut, le-am spus ”pas!”.

Timpul trece repede. Sorin ne stârnește dragul de a lucra cu și  pentru oameni, povestindu-ne frânturi din experiențele pe care le-a avut până la 47 de ani. Din Namibia, România, Spania, Venezuela sau din alte colțuri ale lumii. Cu familia lui, cu necunoscuți, cu pastori, cu foști deținuți, cu bețivi, cu hoți, cu misionari, cu recepționeri, cu traficanți de droguri sau bolnavi incurabil. Am putea călătorii la nesfârșit așa, ascultându-l, fără să ne plictisim vreo clipă.

-Diana, simt nevoia să îl înregistrez pe omul ăsta, ca să nu pierd nimic din ceea ce ne spune. O aprob pe Jessica.

Oprim în Katima Mulilo la o benzinărie.

-Copii, vă sfătuiesc să vă luați de aici de mâncare, pentru că, după ce trecem granița în Zambia, alimentele vor fi mult mai scumpe.

Ne împrăștiem în magazin. Nu am mai intrat în așa ceva de vreo două-trei săptămâni. Nu avem niciun super-market pe lângă campus. Sau pe o rază de 150 de km. Câte unul dintre băieți, Sorin de obicei, merge o dată pe săptămână în Katima, pentru a face aprovizionarea pentru copii și pentru noi. Dacă avem ceva de cumpărat, notăm pe o listă, și sperăm să găsească. Dacă îmi e poftă de pufarine, nu mai dau fuga în Penny-ul din fața blocului. Trebuie să aștept până vine ziua de marți. Însă, de regulă, până vine marți, îmi trece mie pofta.

-Hei, domnișoară! Mă uit peste umăr. Un bărbat înalt, destul de lat în umeri, abordând un zâmbet nătâng, care se vrea a fi atractiv, mă bate pe braț. Ce faci? Hai, hai cu mine! Îmi face semn cu capul înspre ușă. Îi arunc o privire între stupefacție și dispreț, și mă îndepărtez de frigiderul cu răcoritoare cu viteza copilului prins la borcanul de Nutella, nu înainte de a pescui niște nectar de guave și banane înainte.

Ajungem la graniță. Trebuiau să deschidă în urmă cu o oră. Aștept câteva minute înainte să se dea drumul. Completez un formular. Dau pașaportul la control. Mai stăm câââteva momente. Trimit niște mesaje cât timp mai am semnal la internet… Apoi gata! Gata? Stai copilă, că la intrarea în Zambia repeți ritualul. Formular, pașaport, timp de așteptare, doar că aici nu mai ai acoperire la telefon…

Unul din lucrurile pe care le apreciez în mod deosebit la Namibia? Infrastructura. Chiar dacă nu au multe drumuri asfaltate, cele pe care le au sunt deosebit de bine lucrate și îngrijite. Însă lucrul ăsta nu mi-a atras atenția până la intrarea în Zambia. Iar te-a depășit natura umană, missy: nu reușești să apreciezi un lucru, decât atunci când îi observi dispariția. Contrastul mă izbește, împreună cu prima groapă pe care Sorin nu a reușit să o evite. Șoseaua e teribilă! Numai gropi: în dreapta, în stânga, pe centru, pe margine. Și nu din acelea mici, ca cele de care mă plâng că sunt pe centura Bucureștiului. Ci ditamai buncărele, suficient de mari încât să ne pierdem în ele cauciucurile, caroseria sau sufletul. Ok, exagerez puțin. Bine…poate puțin mai mult.

Din loc în loc, pe marginea drumului, stau copii jdrențăroși, cu lopeți în mână. Aruncă nisip pe șosea, astupând chipurile, gropile. Se opresc din asudat la fiecare mașină care trece pe lângă ei, întinzând mâna și pretextând zgomotos bani. Pentru tăiat frunză la câini, vreți voi bani, măi copii? Undeva pe partea dreaptă, un camion răsturnat te face însă, să fi mai precaut cu gropile aparent inofensive.

”Victoria Falls”. După câteva ore bune, în jurul prânzului parcăm la intrarea în parc.

Vaaaai…ce-mi văd pupilele?! Babuini! Babuini peste tot. Precum cățeii vagabonzi de la noi! Prin copaci, pe lângă copaci. Printre mașini. Unul s-a suit sus pe un camion acoperit, și trage de zor de un capăt al prelatei. Sunt și babuini micuți-micuți, care se bălăngăne, ținându-se de burtica mamelor lor. Sunt atâta de adorabili…

-Aveți grijă, ține-ți bine de bagaje! Sar pe voi la mâncare, și fug cu genți fără să se gândească la pașapoarte… Din glasul lui Sorin disting o undă serioasă de avertizare. Ne despărțim. Eu și Sorin mergem la bungee, Jess și Paolo se duc înainte la cascadă. Trecem în Zimbabwe. După jumătate de oră de constatat cu ce, cum și cu cât de mănâncă așa ceva, întreg personalul de la bungee intră în pauză de masă… Să stau o oră și ceva degeaba în fața podului, sau să merg la cascadă? Aleg a doua variantă. Facem noi bungee deseară, sau mâine la prima oră, înainte de plecare, cum altfel?

Oricât ai fi de puternic, bogat, înzestrat fizic sau intelectual, te izbesc unele momente în viață în care, fără a-ți reteza cineva din vârful nasului sau din prea plinul orgoliului, te simți mic de tot și neînsemnat. Realizezi uneori că, după toată literatura motivațională de consolidare a încrederii în sine pe care ai mâncat-o, totul este doar pleavă-n vânt și superficialitate garnisită cu citate inspiraționale. De ce? Pentru că te simți mic. Mic de tot! Și neînsemnat. Și trecător. Și singurul lucru care îți vine în mod natural să îl faci este să pleci capul în jos și să mulțumești. Mi-ar fi imposibil să fiu ateu. Chiar și cu toate dovezile științifice din lume. Cum aș putea crede că toate minunățiile ăstea ale lumii au apărut așa…după un BOOOM? E ca și cum mi-ar exploda casa din cauza centralei, și în urma coliziunilor s-ar forma un ceas elvețian undeva printre dărâmături. Mie nu mi se împrerechează nici șosetele în mașina de spălat, darămite să apară lucruri atât de perfecte la întâmplare, fără un Arhitect în spate. Sau poate…nu mi-am spălat eu suficient de mult șosetele? Ce să-mi fac, dacă mașina mea de spălat nu are program de stoarcere în ani lumină…

Sorin s-a dus să facă cumpărături pentru școală. Jess și Paolo sunt undeva pe aici, au venit înaintea mea, trebuie să dau la un momentdat de ei.. La intrarea în parc, niște poteci zgribulite, o mulțime de copaci exotici și liane. După ce trec de ei, priveliștea care se cască în fața mea îmi înmoaie picioarele. Mă sprijin pe o balustradă de protecție și capturez în suflet întregul peisaj: o prăpastie adâncă și largă, prin mijlocul căreia aleargă zgomotos tone întregi de apă! Fluviul Zambezi a săpat vreo 100 și ceva de metri adâncime în rocă vulcanică, creând un canion a cărui priveliște îți taie respirația! În special când te chemă Diana Bărbuță, și singurul lucru care te-a atras aici a fost ideea de a face bungee, deci nu ai avut nici măcar curiozitatea de a da un search pe Google pentru a afla cum arată Cascada Victoria. Nu m-a pregătit nimeni pentru așa ceva..

Blocuri întregi de piatră atârnă de o parte și de cealaltă a canionului. În depărtare, aburii care se ridică în aer semnalează locul cascadei. O iau pe margine într-a colo. Privesc rocile închise, unele negre, altele dând spre culoarea bronzului, căutând în minte cuvinte prin care le-aș putea descrie. Degeaba. Nu găsesc un echivalent. Mă plimb, pierzându-mă printre propriile-mi gânduri, și stăruind cu privirea la măreția din fața mea. Mi-aș dori să îngheț timpul aici pentru veșnicie. Dar de unde atâta timp pentru sentimentalisme și meditație, missy?

-Vino, vino aici cu noi să facem o poză!

Grupul de vreo 30 de persoane din fața mea arată puțin dubios. Dar am încotro? Mă trezesc în doi timpi și jumătate de mișcare, direct în primul rând. Arată precum un cor, sau ceva de genul acesta. Femeile au rochii lungi, cu un imprimeu foarte viu, în albastru, roșu și mult verde-gălbui. O combinație care pe mine nu m-ar avantaja nici măcar după două luni de febră. Sunt foarte aranjate: pudrate, rujate, cu peruci mai negre sau mai roșiatice, și toate cele. Mă simt puțin stingheră. Nu am mai folosit un fond de ten sau un rimel de la Ev de la nuntă. De îmbrobodeli capilare nu mai zic. Bărbații au o banderolă verde-gălbui peste piept. Nu sunt singura europeancă nimerită între ei. Au mai agățat vreo 4-5 turiști care tocmai treceau prin zonă, puțin înaintea mea. Nu îmi place. Miroase a acru aici. La propriu. A transpirație specifică, amestecată cu parfum din acela care vrea să iasă în evidență, și cu păr nespălat. Iar eu sunt înghesuită de două fete care au exagerat în toate sensurile.. Se pare însă că pretextata fotografie este defapt un video. Dar pot să mai ies din horă, dacă am aterizat aici? Mă roagă să țin mâinile împreunate, și îmi dau un șal colorat să mi-l leg în jurul mijlocului, fără prea multe explicații. Dar ce au cu veșnicii mei pantaloni kaki? Nu-s decenți? Fetele de lângă mine își petrec cu familiaritate brațele pe după spatele mele. Și așa s-a dus cercul meu de intimitate..

Începe filmarea. Vaaaai… Un tip cu un Nikon obișnuit înregistrează. Mi se pare mie, sau învârte cam repede camera dintr-o parte în cealaltă? Un altul stă lângă el, cu un casetofon roșu zgomotos, din care răzbate destul de incert, negativul. Un al treilea completează grupul din spatele camerei, dirijând și dând instrucțiuni scenografice, care, după părerea mea de neprofesionistă, se vor auzi foarte clar în video . În timp ce corul cântă o melodie   Neprofesionalismul…după posibilități, însă trebuie să îmi recunosc că au voci superbe! Și, în ciuda urechii mele muzicale surde, tind să cred că nu se aude așa doar datorită locului în care sunt. Cântă sublim oamenii ăștia! Sincer, nici nu știu ce… În primul rând, cântă pe limba lor. Care este cu semnul întrebării. Nu îmi dau seama dacă este ceva religios sau de dragoste. Se leagănă ușor dintr-o parte în alta. Durează cinci minute cântecul..

Gata.  Întorc capul: stânga-dreapta? Mi-au dat drumul colegele. Ia-o la sănătoasa fată dragă, până nu se gândesc să înregistreze alt videoclip.

-Stai, stai, stai, zâmbeeeește, poză de grup! Afișez un zâmbet strâmb, înmuiat de arșiță și miros, și dau să plec. Staaaai, și cu mine o poză! Încerc ceva mai natural de data asta. Oi fi ieșit bine? Ehh, oricum nu am cum să mă trezesc cu vreun tagg din partea lor.

-Jess, hai să căutăm un ghid care să ne ducă la Devil`s Pool! Am primit recomandări pentru locul ăsta… Trebuie să fie tare fain.

Intru în vorbă cu un vânzător de la o tarabă, și-l întreb dacă știe unde aș putea găsi un ghid. Găsim unul. Prea scump dom`le, mult prea scump. Suntem studenți, mata nu vezi? Ne târguim puțin cu un altul. La fel. Scrutăm partea de canion fără traseu și bare de protecție. Simt miros de aventură în aer. Eu și Paolo ajungem rapid la concluzia că ne putem descurca de minune și singuri. O luăm pe marginea canionului. Niciun drum. Numai pietre, și mici cascade sau bălți din loc în loc. Stufăriș prin locurile mai stătute. Pietrele pe care călcăm au o formă tare ciudată… Terenul pe care mergem are configurația exactă a unui cașcaval din acela cu găurele. Stâncă. Și gropi. Multe, majoritatea pline cu apă. În unele bălți, localnicii locului se îmbăiază de zor. Îmi dau jos adidașii. Ouch, ce frig pietrele ăstea.. și nisipul! Soarele e sus.

-Unde mergeți? N-aveți ghid? Omul din fața noastră își pune mâinile în șolduri și ne cercetează întrebător din vârful bronzat al nasului, până în tălpi, al căror zbucium ne trădează din plin neacomodarea cu mediul înconjurător. Pare foarte serios.

-Noi mergem la Devil`s Pool.. Zâmbesc liniștită și sigură pe mine, îndreptându-mi spatele, ca să par mai autoritară.

-Nu aveți cum să ajungeți acolo fără ghid. E privat. Se încruntă. Și trebuiesc ceva manevre să intrați înăuntru. E greu la ora asta. Vedeți că sunt militari pe aici, e zonă de graniță. Dacă vă aventurați fără ghid și vă prind, s-ar putea să o încurcați, sunt înarmați…

Oups… Mie nu mi-a tăiat din aripi. Din fericire, Jess e mai cu capul pe umeri.

-Paolo, nu mergem mai departe fără ghid!

Și.. ne-am găsit ghid. L-am prins într-un moment mai delicat, aș putea spune… Tocmai ce se îmbăia într-o baltă.

-Cât ne iei să ne arăți locurile de aici?

-Măi, eu am prețul ăsta. Dar, dacă nu le spuneți celorlalți ghizi, vă iau numai atât. Strâmb din nas. Tot e mult. Dar, pentru mine e important să fiți voi fericiți. Iar dacă voi sunteți fericiți și vă simțiți bine, îmi dați la sfârșit cât credeți.

Stabilim un preț care să ne convină tuturor. Îl cheamă Valia. E localnic. Trăiește într-unul din triburile de aici de lângă cascadă. Tatăl îi este din Zambia, iar mama din Namibia. Să aibă așa, vreo 35 de ani? Are câteva fire albe de păr rătăcite printre cele negre. Tare fain om. Pentru următoarele 2-3 ore, ne plimbă peste tot. Merge înainte cu siguranța omului care cunoaște bine drumurile. Traseul este foarte periculos, avea dreptate Sorin când ne-a spus că nu o scoatem singuri la capăt. Nu există vreo bară de protecție, indicatoare sau lucruri de genul acesta. Aceeași combinație între piatră cu găuri adânci, bălți și nisip. Picioarele riscă în orice clipă să o ia la vale. Ce se întâmplă cu mine dacă îmi alunecă puțin piciorul și ajung într-o groapă din asta? Semnal nu avem, și nici măcar credit pe Zambia. Brrr…mai bine să nu mă gândesc și să fiu atentă unde pun pasul următor. Ouch, trebuie să sar destul de mult. Mi se întinde o mână din față. Ajung imediat dincolo. Ce bine că avem băieți cu noi.

-Ce miroase atât de urât aici?! Un miros greu, de hoit, teribil de contrastant cu aerul curat de până acum, ne penetrează nările fără scrisoare de intenție.

-Uite, după stânca asta o să vedem un hipopotam mort. A decedat acum vreo șase luni, și încă nu s-a descompus..

Într-adevăr. După ce mai mergem vreo 20 de metri, zărim cadavrul. O masă de carne roșiatică-învinețită își face solitară veacul lângă un copac la fel de singuratic. O ocolim de la distanță.

-Valia, crezi că se poate face baie în apa asta? O superbă piscină dublă se cască în fața noastră. Narurală, în mijlocul stâncilor.

Drept răspuns, ghidul nostru își dă pantalonii jos și se aruncă în apă. Înoată puțin, se suie pe o stâncă, face o săritură și plonjează fără nicio problemă. Nu m-am mai regăsit în viața mea înaintea unui loc care să îmi strige ”încearcă-mă!” atât de persuasiv. Hmm…arată teribil de îmbietor! Îmi privesc pantalonii și tricoul. De ce nu mi-am luat eu costum de baie la mine? Dar…ar avea ceva dacă aș face baie îmbrăcată așa? Sunt în Africa, doar: e soare afară, mă usuc imediat. Dar, parcă nu e frumos să intru singură, cât ar fi el negrul de încredere…

-Paolo, hai, intrăm și noi? Nu e prea convins. Te rooog… Uite cât de bine arată! Paolo încearcă apa cu degetul. Hehe.. Expresia de pe fața lui îmi spune că mi-am găsit adept de încredere.

Ne scoatem toate lucrurile de prin buzunare. El intră primul. Chiar dacă eu am fost mai entuziasmată, parcă îmi e puțin ciudat. Nu m-am bălăcit niciodată cu toate hainele pe mine. Nu am mai făcut-o nicicând într-o piscină așa…în stâncă! Sau în apă dulce. Mă uit la cât de bine arată. Apa, nu băieții. Mi-ar părea rău că nu am făcut-o peste 10 ani?

Străduindu-mă să nu înghit prima gură de apă, îmi răspund afirmativ. Temperatura e perfectă. Undeva, într-o margine, apa se prăvale în cascadă, de pe o stâncă mai înaltă, închipuind un duș. Este chiar mai caldă în locul acesta. Băieții fac sărituri de pe o stâncă.

-Am intrat și eu, nu am mai rezistat să mă uit la voi cum vă distrați! Mă trezesc cu Jessica lângă mine. Ce bine, acum nu mă mai simt prost că am lăsat-o pe uscat. Adâncimea nu este uniformă. În unele locuri ating cu piciorul, în altele Valia spune că are vreo patru metri sau mai bine. Nu avem cum să știm exact. Pot fi găuri adânci care să ajungă chiar și la zeci de metri sub noi. Apa arată deosebit de curată.

-Sunt animale în apa asta? Pe unul dintre pereții de stâncă, câteva zeci de gândaci stau la umbră.

-Nu prea, poate doar câțiva peștișori.. Nici nu apucă bine să îmi răspundă, că simt ceva mișcându-se sub talpa stângă. Probabil e doar un mic peștișor?

Nu suntem singuri.

-Hei, prima dată aici?

-Da, voi? Șatena slăbuță îmi răspunde zâmbind, în timp ce își umărește cu privirea soțul. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un exponent atât de alb al rasei noastre. Are tenul teribil de palid, și părul roșcat. Însoțit de ghidul lor, încearcă apa.

-Diana, hai, sari și tu!

Tata e constănțean. Merg în fiecare an la mare. Însă cea mai înaltă trambulină de pe care m-am aruncat vreodată au fost umerii fratelui meu. Îmi este frică să fac prostii potențiale. Doar sunt fată serioasă, așa-i? De serioasă ce sunt, mă urc și eu în vârful stâncii.

-Haide, nu îți fie frică, să vezi ce fain este!

Ouch…de aici de sus, pare și mai mare distanța! Și parcă s-au mai îngustat pereții.. Dacă sunt prea lungă și dau cu capul de vreo stâncă? La 1,68m ai mei…am toate șansele! Ok copilă, fi realistă. Ceilalți au sărit, iar totul este sigur. Parcă voiai să încerci lucruri noi în Africa. Ia lasă frica la o parte. Riști o clipă, sau regreți jumătate de an?

*bâldâ-bâc*

Reușesc să ies la suprafață mai rapid decât mi-aș fi închipuit, și mă relaxez lansându-mă într-o plută. Mă uit la Valia: înoată nestingherit. Ce viața grozavă trebuie să aibă localnicii de aici de la graniță. Cum o fi să te trezești zilnic cu peisajul ăsta? Dar să te arunci în prima baltă care îți iese în cale de fiecare dată când Rexona nu mai face față? Să te simți non-stop ca trăind pe acoperișul lumii? Să întâlnești în fiecare zi oameni din toate colțurile planetei? Să faci baie în același loc din care vin să se adape elefanții și hipopotamii? Că veni vorba de elefanți…îngrășământul natural tubular, maroniu deschis, răspândit prin zonă, ne semnalează că nu sunt musafiri chiar ocazionali ai perimetrului în care ne aflăm.

Ne oprim din loc în loc pentru a contempla peisajul. Cum s-o fi simțit Livingstone când a ajuns aici pentru prima dată? Când, făcându-și loc printre liane și arbuști, a pus piciorul exact în locul prin care am trecut eu adineauri. Cred că, atunci când a văzut cascada și peisajul, și-a dat seama că destinația a meritat prețul. Timpul, banii, criticile celorlalți. De fiecare dată când îmi arunc privirea în jos, singurul lucru care îmi vine să îl spun este ”Doamne, ești mai extraordinar decât te-am văzut până astăzi!”.

Încercăm să ne imortalizăm trăirile în fotografii. Ce bine că are Paolo aparat bun… Camera mea e dusă de vreo săptămână. Mario și Junior și-au disputat-o timp de un minut, cât timp am fost întoarsă cu spatele la ei, explicându-le un text unor fetițe. Câte se pot întâmpla într-un minut? Un minut însă, a fost mai mult decât suficient pentru a se lupta pe ea, pentru a o scoate din husă, a o buși de pământ, a o umple cu nisip, și a pune-o la loc, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic…

-Vreți să faceți poză toți trei? Lasă-mi mie camera să vă fac! Paolo se uită la Valia din cap până în picioare, cu o privire care trădează îndoială. Bărbatul îi observă neîncrederea. Am mai făcut poze, crede-mă că știu cum să umblu cu aparatele…

Ne așezăm la poză. Dar..? Iată-l pe Valia al nostru cum o ia la fugă! Aș putea lua în considerare dorința de a se face nevăzut prin stufăriș și bolovani cu cameră cu tot!

Însă el face altceva. După fața lui Paolo, chiar mai grav decât furtul: se urcă într-un ditamai copacul, undeva în fața noastră. Se prinde cu amândouă mâinile de trunchi, cățărându-se agil printre crengi și frunze. Evident că bijuteria de aparat a rămas agățată de gâtul lui, bălăngănindu-se periculos la fiecare interacțiune cu vreo cracă mai fâșneață, neprotejată de nimic altceva decât de un strat evident permeabil, de aer…

-Aiaaaaaaa, ai grijă! Fi atent! Nu te urca acolo! Ai grijă de aparat! Aoleu, uite cum îl ține! Își pune mâinile în cap. Să vezi că mi-l strică! Ce caută cu el acolo?! Vaaaai, nu mai ajung cu el întreg acasă… Fața lui Paolo încearcă un zâmbet tras de păr bine de tot. Măcar fotografia să merite prețul…

Soarele începe să o ia încetișor în jos. Aparatul a supraviețuit. Aproape ni s-au zvântat hainele. Am gura uscată. Mi s-a terminat de mult sticla de jumătate de litru de apă. Nisipul și mărăcinii de pe jos îmi gâdilă tălpile, abordând presiuni variabile. Ne întoarcem înapoi.

-Jess, Diana, ia uitați ce am găsit aici! Paolo își îndreaptă entuziasmat mâna spre o ieșire în stânca de sub noi, pe care nu am observat-o când am trecut pe lângă ea, din cauza celorlalte stânci. O poți sesiza doar dacă mergi mai în față și te uiți înapoi. Apa a săpat într-una din pietre un bazin, în care se adună apa. Marginea piscinei dă direct în hău.

-Hai să mai intrăm și în asta puțin! Cum am putea să o ratăm?!

Cu riscul de a nu ne mai usca până la apus, *bâldâ-bâc* cu tot cu haine, din nou în apă! Plăcut tare sentimentul. Și, ce-i mai important, știu sigur că nu am vreo cunoștință bine intenționată prin jurul meu, care să îmi spună că mă aflu în pericol de a mi se dezintegra îmbrăcămintea, de a face pneumonie, de a lua râie de baltă, sau vreo altă bacterie exotică. Valia ne face o poză tuturor. Îmi aranjez puțin părul. Măcar de-aș ieși bine…nu am mai văzut o oglindă de ceva timp. Așa…acum să abordăm zâmbetul acela cuceritor, miss! Nu reușesc să îmi fixez cât de cât părul după ureche, că, în mijlocul fotografiei, într-un moment de inspirație, Paolo începe să ne stropească!! Mi s-a dus închipuita coafură…

Mă îndrept precaută spre marginea piscinei… În jos: hău! Îmi arunc privirea spre partea cealaltă a canionului. Între giganții de piatră, un grup de aventurieri face caiac-canoe pe Zambezi.

-Uneori, se mai sinucid oameni aici. Închiriază o barcă, acostează pe o stâncă mai singuratică de jos, din canion, împing la vale ambarcațiunea și mor acolo..

Frumos loc pentru a muri. Însă aș prefera să mor sătulă de zile, din cauza bătrâneții. Cum o fi să închizi ochii aici, apoi să îi deschizi în Rai? Nu ar fi mare diferență, așa-i?… Probabil mi-ar lua puțin până să mă dezmeticesc, și să îmi dau seama pe ce lume mă aflu. La propriu.

”Pericol de crocodili”. Analizez dintr-o privire suprafața piscinei. Mingile gonflabile pierdute prin apă, și șezlogurile comode de pe margine îmi transmit că este doar o glumă făcută de administrator. Cercuri concentrice apar pe suprafața apei: cu aversa asta începe sezonul ploios. Clienții hotelului în care am reușit să găsim o cameră ieftină s-au retras departe de furtuna care se anunță. Îmi mai privesc o dată hainele, acum uscate. Mai încercăm o baie, miss?

*pleoșc!*

E calduță. Sunt singură. Mă las pe spate, făcând pluta. Deasupra copacilor care înconjoară piscina, strălucesc stelele. Și plouă încetișor. De poveste.. Cum de plouă cu cerul ăsta senin? Întrebarea e deschisă. Datorită vântului, niște clopoței zdrăngăne o melodie tare frumoasă. Undeva, la o aruncătură de bâț depărtare de mine, o terasă cu fotolii comode, înțesate cu perne pestrițe de diferite texturi și mărimi, oferă protecție celor care se feresc din calea ploii. Agățate pe peste tot, închipuind un peisaj oarecum sinistru, tot felul de măști africane. Cu ochii mari, cu buze groase, din lemn, cu păr sau pleșuve, cu dungi în dreptul pomeților, bălăngănindu-se în aer. Îmi întorc privirea la fiecare intersectare cu așa suveniruri…

Suveniruri? Ahh, suvenirurile. Mai devreme, când am plecat de la cascadă, am mers să facem ceva cumpărături. Sorin ne-a făcut instrucția.

-Fiți atenți la buzunare! Fiți atenți la prețuri! Negociați cu ei, nu acceptați orice ofertă!

Nu am mai negociat în viața mea, până astăzi, cu ghizii de la cascadă. Târguiala mi se pare ceva înjositor. Îmi aduce puțin a RadioȘanț. Parcă îmi calc pe mândrie când mă apuc să strâmb din nas. Parcă. După ce am reușit astăzi să luăm un ghid la jumătate din prețul cerut de ceilalți, încep însă să cred că nu este chiar o pierdere de timp și energie. Joc un timp cu Jess ”polițistul rău-polițistul bun”. Oamenii ăstia pur și simplu sar pe tine! La propriu! Magazinele de suveniruri seamănă cu cele de pe la noi, de pe marginea drumului, cum te duci înspre Bușteni. Barăci simple din lemn. Înăuntru, însă, lucrurile diferă enorm. Sculpturi din abanos închipuind elefanți, zebre, rinoceri, lei sau alte animale specifice zonei. Instrumente muzicale pe care le văd în premieră și ale căror nume îmi sunt încă și mai necunoscute. Picturi stilizate închipuind figuri umane, peisaje sau viețuitoare. Girafe atât cât degetul meu mic, dar și cât surioara mea de înalte. Cât Sara aflată pe umerii tatălui meu, mai exact. Perii de păr cu capete de elefanți. Brelocuri din lemn sau din nuci. Platouri dintr-un fel de răchită. Le-aș cumpăra pe toate, însă bagajul de cală mă limitează enorm. După zece minute de negocieri, gândit și răzgândit, mă hotărăsc să iau o cutie pentru bijuterii albastră, care are forma continentului african. Este făcută dintr-o singură bucată de piatră, cioplită manual, și se deschide într-un mod inedit. Țările Africii alcătuiesc un puzzle. Pentru a o deschide, trebuie să extragi o anumită țară, apoi să împingi capacul într-o singură direcție. Încă nu m-am hotărât ce voi pune înăuntru, însă a fost dragoste la prima vedere.

-Stai, stai, stai să ți-o împachetez frumos în hârtie! Cum să te las să pleci cu ea așa!? Și scumpul de vânzător dă cutia mea prețioasă colegului de tarabă, care mă conduce la el în magazin, chipurile pentru a mi-o împacheta.

-Nu costă nimic să arunci o privire și aici la mine. Uite ce lucruri frumoase am. Îți place elefantul ăla? Cât îmi dai pe el? Hai, dă-mi-l pentru 250 kuaracea. Îmi mai face vreo trei oferte asemănătoare în timp ce îmi împachetează obiectul în nimic altceva decât…hârtie de ziar?! Posesivă, pun mâna pe pachet.

-Trebuie să plec, nu mă interesează nimic de aici. Dă-mi pachetul, te rog..

-Vaaai, dar stai să ți-l pun într-o pungă frumoasă, cum să te las să pleci așa?!

Și, inainte să apuc să schițez vreo opunere, pasează pachetul unui alt vânzător, care mă ia la rândul lui la el în magazin… După încă zece minute încheiate, reușesc să îi părăsesc taraba, având cutia de bijuterii împachetată în hârtie de ziar, pusă într-o plasă firavă de plastic, din aceea cu dungi albe și roșii, în care îmi dă tanti Leana roșiile la piață. ”Stai să ți-o împachetez frumos” ziceau…

-Vaaai, bluza aceea o dai la schimb? Îmi privesc, nu fără o doză bunicică de surprindere, plovărul murdar pe care îl țin în mână. Cum să dau așa ceva la schimb?! O iau la sănătoasa, abia apucând să înghân un ”Nu” inteligibil.

-Ohooo, ce brelocuri frumoase ai! Îmi dai unul din ele? Îți dau un elefant din ăsta.

-Nu, nu îmi dau suvenirurile la schimb. Nu le dau deloc! Mi-am agățat la geantă niște brelocuri aurii și argintii frumușele, din Quatar și CapeTown. Fac o gălăgie tare plăcută. Omul pune mâna pe ele, implorându-mă să i le dau.. Mă trag îndărăt. Nu ți le dau, lasă-mă în pace! Măcar dacă voia ceva ce i-ar fi putut fi de folos… Dar așa, niște brelocuri sclipicioase?!

-Știi, la noi în sat nu se găsesc…

Fața mea nu mișcă niciun mușchi, rămânând insensibilă la rugămințile vânzătorului.

-Auzi, dar elastice de păr ai? Îți dau elefantul ăsta și o girafă pentru ele.

Un elefant din ”iron wood”, negru, ireproșabil lucrat, îmi face cu ochiul teribil. Scot imediat niște elastice și i le dau. Oricum i le-aș fi dat și pe degeaba, dar așa…cu atât mai mult.

-Știi, dar pentru drum și pentru mâncare trebuie să îmi dai niște bani…

Ahaaa… că doar era prea frumos să fie adevărat, așa-i missy? Te pricepi la negociat de numa`… Acum, dacă ai pus mâna pe ele…

După câteva minute de tărăgănat, cumpăr elefantul. Și două girafe. Isteț vânzător, ce să zic? Însă ador ce mi-am luat. Când mai am ocazia să îmi iau așa ceva? M-am cam amețit cu prețurile de aici, ce-i drept. Am în portofel euro, dolari americani, dolari namibieni și kuaracea. Iar vânzătorii de aici sunt mari colecționari de orice fel de monede. Nu contează în ce cumperi. Trebuie însă, să mă gândesc de cinci ori înainte să estimez dacă un preț este mult sau puțin. Ce îmi place tare mult la produsele lor este că sunt lucrate manual, de localnici. Fiecare produs este unic. Fiecare are istoria lui. Când mă gândesc numai unde a fost sculptat. Pe malul unui râu? Într-o colibă din stuf și paie? Sub un baobab? Sau stând în echilibru pe una din crengile lui? Unde s-a fisurat urechea elefantului? Câte povești știe bucata asta de lemn? Poate produsele chinezești de acasă au călătorit mai mult și arată perfect, dar astea…astea de aici parcă au mai mult suflet ascuns în ele.

De ce mi-ar fi teamă să sar? Nu sunt prostuță. Îmi place mie să mă plâng de kilogramele în plus, însă știu că nu am nici măcar o șansă să rup cablurile. Sunt două. Unul de susținere, celălat de siguranță. Probleme cu inima sau crize de epilepsie nu am. Sau cel puțin, nu am avut până acum…

”Vă angajați pe propria răspundere să suferiți consecințele saltului, indiferent că vina vă va aparține dumneavoastră sau companiei VictoriaFallsBungee? In caz de accidentare sau deces?”- ayayaaaaaay, cum sună asta!

Cred că este prima dată în viață când parcurg cu mare atenție un material pe care îl semnez. Poate ar trebui să încerc asta mai des, zic și eu? Îmi atrage atenția frecvența cu care se repetă în formular ”în caz de deces”. Îl semnez fără să clipesc. Mai arunc o privire înspre podul de pe care urmează să sar. Înalt. Solid. Pe graniță. Sunt în Africa, sunt în două țări simultan, și mă arunc în gol. Asta înseamnă să nimerești mai multe ținte dintr-o lovitură! Să nu ne grăbim, însă, miss… Încă nu ai sărit!

-Întinde mâna dreaptă. După ce m-a cântărit, bărbatul de la înregistrări îmi scrie câteva date cu markerul pe mână. Să te distrezi! Îi zâmbesc și o iau agale înspre pod.

Tu, copilă… Nu ți-a prea venit să crezi până acum, așa-i? Însă, după ce ți-ai cheltuit toată alocația, resturile de burse și donațiile caritabile ale familiei, nu ai dreptul să faci pe puștoaica speriată. Nu mi-am permis până acum să mă gândesc la cum se va simți săritura. Trebuie să o trăiesc prin toți porii. Nu voi închide ochii. Nu mă voi panica. Nu mă voi comporta ca și cum nu am încotro și trebuie să scap de ea. O să o fac cu zâmbetul pe buze. Este alegerea mea. Mi-o asum, indiferent de consecințe. Visez la momentul ăsta de luni de zile. O să îl gust din plin, în direct și în reluare.

– Tu ești prima. Ce sentimente te încearcă?

– Tu ce crezi? Urmează să sar…

Unul din băieții din echipă îmi fixează hamul. Mă cam strânge, dar nu îndrăznesc să mă plâng. Un cameraman îmi pune de zor întrebări pentru video. Îi răspund în doi peri. Îmi aduc aminte cum mă cheamă. Booon, hai că sunt bine. Ouch, dar am uitat să îmi iau vocea de televizor cu mine. Și timpurile verbale. De ce sunt atât de calmă? În jurul meu, alte persoane care stau la rând țopăie și își regretă ziua în care s-au născut. Încerc un zâmbet total tras de păr fotografului care apare ori încotro mă uit. Uit să îmi aranjez părul. Mai contează?

–   Cum te simți, îți e frică? Bărbatul scund, pe al cărui tricou scrie ”VictoriaFallsBungee” mă privește zâmbind în timp ce îmi prinde de ham și al doilea cablu. Am mâinile transpirate. Îmi ancorez mai bine picioarele în marginea podului. Simt cum pârghiile ăstea grele mă trag puternic înspre hăul de sub mine.

Ce-a fost în capul meu?! Eeei, missy, te-ai ținut tu bine până acum. Calmă, motivată, fără nicio grijă…

-Nici nu îți tremură mâinile, pari așa liniștită.. – constată una din fetele care urmează să sară după mine. ”Asta e cea mai stupidă idee pe care am avut-o vreodată”, își repetă încontinuu.

Sunt primul client al lor pe ziua de astăzi. Totul arată extrem de sigur și profesionist: podul, cablurile, echipa care lucrează aici.

-Câți clienți aveți într-o zi?

-În medie, în jur de 50, însă în decembrie ajung și la 200.

Nu mi-am pus nicio clipă problema că s-ar putea întâmpla vreun accident.

Aoleu, mamă, dar sunt chiar pe margine! Acum e acum…

-Ține-te bine de aici… Când ajungem la 3, sari! Hai, pune piciorul pe margine…Încă puțin!

Mă crispez dintr-o dată.

-Staaaaai, stați o clipă să mă pregătesc pe interior!!! Nu pot să sar așa…

Fluviul Zambezi se cască la 111 metri sub mine. Din telefonul cuiva răsună o melodie, ceva cu ”rollercoaster” și ”live your life”.  Motivație insuficientă pentru un strop de curaj în plus. Mă întorc și mă uit la Jessica și Sorin.

-Risc sau regret?

Îmi îndrept capul în față. Mi-am lăsat părul desfăcut și îmi tot intră în ochi. Îl dau bine după urechi. Îmbrățișez dintr-o privire peisajul. Apa curge la vale, făcându-și grăbită loc printre blocuri de zeci de tone de rocă. Înaintea mea, fluviul își continuă nestingherit goana prin albia canionului, rămânând neimpresionat de curajoasa mea intenție de a mă arunca în gol. Curaj sau naivitate? Riști sau regreți, missy? Mai ai loc de regrete? Acum? Hmm.. Mă țin strâns de cablu, și…

Și s-a făcut alb. Sau negru. Sau purpuriu în dungi. Nu știu. Pentru o secundă s-a sfârșit tot! Exact când mi-am desprins picioarele de pe marginea podului și m-am lăsat în voia gravitației. Sunt fricoasă. Nu m-am jucat niciodată ”Jocul încrederii”. Acela în care trebuie să te arunci pe spate, având mâinile încrucișate, urmând să fi prins de prietenii tăi. Întotdeauna mi-a fost prea teamă. De ce? Pentru secunda aceasta. Secunda aceasta de incertitudine, în care  simt că nu mai pot controla totul.

Mă rostogolesc în aer și simt un gol uriaș în stomac. Unde-i sus și unde-i jos, că am dubii? Datorită vântului, transpirația îmi îngheață instantaneu. Deschid ochii laaaarg, și…și deschid și gura! Și încep să țip, tatăăă…să se audă până acasă! Parcă am prins aripi. Însă nu îmi este frică. Simt pur și simplu viața. Dintr-o dată înțeleg care-i treaba cu expresia ”a trăi viața la maxim”. Nu știu dacă ăsta este maximul sau nu. Însă știu că în momentul ăsta mă simt mai vie ca niciodată!

Curaj sau naivitate? Inconștiență? Tupeu? Lipsă de maturitate? Visat cu ochii deschiși? Căutat oportunități? Poate puțin din toate. Poate că, la 19 ani, am nevoie de experiențe ca acestea. Și nu mă refer doar la bungee sau plecat pe cont propriu în partea cealaltă a lumii. Ci la riscul zilnic. Riscul de a-mi pune ținte stupide pentru alții, riscul de a spune ceea ce gândesc cu adevărat, riscul de a fi refuzată, riscul de a-mi vedea visele călcate în picioare de părerea altora, riscul de a-mi pune viața în pericol, riscul de a avea doar susținere verticală…

De ce cred că se merită? Pentru a-mi demonstra că frica este ceva controlabil. Pentru a gusta fructele dulci ale riscului, în loc să rod tăcută cotoarele amărui ale regretului. Pentru a-mi da seama că visele chiar se transformă în realitate, când am curajul să mă trezesc din somn. Pentru că viața nu mi-a fost dată să o trăiesc precum o fac celelalte milioane de oameni de pe planetă. Dacă trebuie să mă potrivesc într-o matrice universală pentru roboței, de ce m-am mai născut? Pentru a-mi răspunde la întrebarea ”care îmi sunt limitele?”. Pentru a mă asigura că, la 50 de ani, când voi privi înapoi, nu voi vedea doar un trecut acceptabil, liniștit, netulburat, în care am ocolit atentă provocări, oportunități sau nebunii de câteva luni. Pentru că pot fi orice. Însă nu pot fi oricum.

Mă bălăngăn suspendată de cablu dintr-o parte în alta. Pedalez în gol, ținându-mă strâns de ham.

-Doamne, sunt perfect conștientă că multă minte n-am avut când am vrut să o fac pe asta. Fixez cu privirea ropotul fluviului de sub mine. De aici, de aproape, stâncile par încă și mai impunătoare. S-a meritat? Mă uit în sus cu un zâmbet de copil alintat, căruia i-ai dat două bomboane, chiar dacă i-ai promis numai una. Hah`, da! Mulțumesc!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s