Africa11 – Conexiunea directă: cea mai bună variantă?

-Pun pariu că tu nu poți să reziști o săptămână fără internet!

*ouch, chiar așa dependentă par?!*

Simt provocarea, chiar și de la 10485km și două clik-uri distanță.

Tind să îi dau dreptate: am nevoie de internet. Am proiecte la care lucrez, am oameni cu care trebuie să țin legătura pentru facultate și extra-universitare, părinți de al căror somn liniștit sunt direct responsabilă, și prieteni care au nevoie de consiliere. Dar…

Nimeni nu îmi spune mie ce pot și ce nu pot să fac! O săptămână fără internet, Diana. Cât de greu poate să îți fie? Într-adevăr, nu ai mai stat o săptămână întreagă fără internet de pe vremea când pantalonii de stofă albastră și bluza galbenă de trening păreau o combinție strălucită.

-Ba pot să stau! Las` că vezi tu…

Le dau un mesaj părinților. Îi anunț să nu se îngrijoreze. Ce se poate întâmpla cel mai grav în lipsa mea de pe blogosferă? Să moară cineva? Să fiu exmatriculată de la SNSPA din motive imprevizibile? Să pierd citatele săptămânii de pe Pinterest? Să se logodească spontan toți blonzii înalți cu ochii verzi din contactele mele de pe Facebook? Să își aducă aminte vreun bun prieten de instantanee cu noi de când eram mică, și să mă trezesc tăguită în fotografii de care nu îmi este prea mare dor? Ultima variantă are cele mai multe șanse de împlinire.

 

 

-Missy, de ce ești așa dură cu ăștia micii ai tăi?

Fetița de 11 ani în uniformă, cămașă galbenă și fustiță verde, își ridică sprâncenele dezaprobator. Tot încerc să o conving pe Amina că locul ei este în clasă, unde avem activități alături de ceilalți copii, și nu afară, unde vrea să mănânce mere și să se dea în leagăn cât este ziulica de lungă. Mi se rupe sufletul: vine la mine privindu-mă cu ochișori maaari și negri, înconjurați de gene lungi, perfect arcuite, cerând să iasă să bea apă, iar eu? Eu  trebuie să îi spun un ”nu” clar, hotărât, care nu lasă loc de interpretări, și să îmi întorc capul. De ce? Pentru că iese să bea apă. De la mama ei. Care este profesoară într-o altă clasă. Însă apa nu e apă. E suc. Care se duce bine și cu un pachet de biscuiți. Pachet care necesită peste jumătate de oră de molfăire continuuă. Iar spre sfârșitul pachetului, mă trezesc întotdeauna cu Ami a mea intrând în clasă, mestecând de zor, spre neliniștea celorlalți copii care sunt tare pofticioși, și spre disperarea mea, pentru că îi distrage de la orice altă activitate.

 

 

-Vreți să mergem la masă? Vă este foame? O duzină de voci subțirele își manifestă pe deplin consimțământul. Atunci rapid alinierea! Faceți o linie..

Fac copiii mei o linie deosebită: seamănă chiar cu un cerc, dacă o privesc din unghiul potrivit. Îi iau pe rând și îi așez în formație.

-Eu sunt primul!

-Ba eu sunt primaaa!

-Ba eu eram în fața ta! Și, pentru a-și pecetlui afirmația, Princess îi dă o palmă lui Mundia, de-o dărâmă. Mă îndrept spre Princess pentru a rezolva disputa. Nu sunt suficient de rapidă, se pare. Mundia se pune singurică pe picioare, doar pentru a fi trimisă din nou în spate de un pumn de-a lui Princess.

-Princess, este a doua oară când o bați pe Mundia! Ești pedepsită. Ieși te rog din rând și vino lângă mine.

Abi o ajută pe Princess să ajungă mai rapid la mine, direcționând-o cu un cot. Atât i-a trebuit… Princess mai proiectează un pumn și spre fața lu Abigail. O iau de mână și o scot din formație cu forța.

-Princess, ești pedepsită: ridică mâinile în sus, acum! Îți place că ți-ai făcut prietenele să sufere? Prințesa noastră nu ridică mâinile. Buza de jos începe să îi tremure, și îzbucnește în plans de zici că am bătut-o. Neimpresionant. Menține-te dură, miss Diana, menține-te dură, au nevoie de disciplină! Princess, nu vi cu noi la masă până nu îți ispășești pedeapsa. Sunt categorică. Este deosebit de grav ceea ce le-ai făcut fetelor. Sunt prietenele tale. Nu ne rănim prietenele, bine?

Degeaba. Princess a mea se vaită de mama-focului, făcând tărăboi ca în miezul târgului, dând din picioare și stârnind mini-tornade de praf, nisip și lacrimi în jur. Îi iau pe copii să-i duc la masă. Ei îi spun să rămână pe loc până își ispășește pedeapsa. Se ia după noi. O opresc și îi repet din nou. Mă aplec, pentru a fi la același nivel, și îmi pun mâinile pe umerii ei. Cică dacă te apropii și fizic de ei, oamenii se deschid mai rapid. Descopăr cu stupoare că are efect și la copii. Le deschide însă gura, nu sufletul.  Princess încearcă să mă muște! Sunt mai rapidă și îmi retrag mâinile. Îi explic din nou unde a greșit. Prea concentrată pe mesaj, uit să mai am grijă de propriile-mi mâini. Și mă mușcă…vaaaai! Dar ai dinți de lapte tare buni, măi fetiță măi! Îi expediez pe ceilalți la masă. După alte câteva minute de explicații, Princess stă un minut cu mâinile în sus, ispășind pedeapsa.

-Booon, acum hai la fete să ne cerem iertare.

Te-ai găsit, missy… După încă zece minute, Princess stă la coadă la masă, plângând cu sughițuri, după ce și-a cerut cu maaare greutate scuze de la Abi și Mundia.

 

 

 

-Miss Diana, miss Diana, am ceva pentru tine! Gașca de băieței de zece ani face cerc în jurul meu, țopăind și râzând pe sub mustăți. Admire îmi întinde o ditamai frunza, atent împăturită. O deschid, îmi arunc ochii peste conținut și zâmbesc încurcată.

-Citește cu voce tare ce scrie acolo, te rog, missy!

-Scrie ” Te iubesc. Vreau să fiu prietenul tău. De la Admire”… Curajosul meu băiețel îi privește cu superioritate pe ceilalți. Să râd? Puțin inevitabil.

-Și eu vă iubesc pe toți. Îmi trec mâna peste capetele lor. Mă opresc în dreptul lui și încerc să îmi mențin un timbru jucăuș în voce. Însă ești pe jumătate cât mine de înalt, și ai jumătate din anii mei. Cu mare durere ți-o spun, Admire, însă trebuie să te refuz! Teatralizez puțin, mimând un suspin, spre amuzamentul lor. Însă mulțumesc pentru felicitare, foarte drăguț.

Tehnica sendvișului, miss? A mers și de data asta.

 

14469152_684586981691165_1297516448_n

 

Admire și Junior. Zece ani. Un metru și-un ”hapciu!”. Zâmbete largi, de-ai putea să faci reclamă la Colgate și la Aquafresh simultan. Cu picioarele goale toată ziua prin nisip. Încă nu știu să se șteargă bine la nas. În fiecare zi mă trezesc cu atenții din partea lor: un inel dintr-o garnitură de plastic, telefoane de hârtie pe care scrie ”I love you”, bilețele prin care își exprimă durerea că plec prea rapid, jucării găsite pe nu știu unde, obiecte neidentificabile confecționate din hârtie refolosită de pe la vreun proiect de la școală, colaje din foi, frunze, lemne și pastă de dinți. Ultimul trend în materie de ”Cum să cucerești o fată”? Talismanele din ață roșie și săpun parfumat, pictate cu Colgate. ”Pentru când te simți singură, să îți aducă aminte de noi!” Mă tot întreb: îi va ține mai mult de o săptămână? Trebuie să fiu sinceră cu mine: sunt mai romantici și mai creativi decât 85% din băieții pe care îi cunosc în România. O fată nu o cucerești cu un buchet de trandafiri de ziua ei, cu un parfum pe care i-l iei după jumătate de an îi care ți-a bătut apropouri, și un check-in la Embassy. Sau o cucerești, și sunt eu ciudată pentru că am prea multe pretenții?

 

 

Ciudată? Da. Puțin.

Dau pătura la o parte, făcându-mi patul. Două picioare mari de păianjen se ivesc de sub covertura mea. L-oi fi omorât azi-noapte în somn? Săracul… Nu îmi dau seama de ce nu îmi stârnesc deloc frică creaturile ăstea. Manifest mai mult un soi de admirație. Îmi par chiar drăgălași. Când îi spun câte unei fete că nu am nicio problemă să mă trezesc cu ei în cameră, mă privește stupefiată. Mai bine nu mai spun asta. Data viitoare când voi vedea un păianjen, și va fi un băiat de față, poate încerc chiar niște vocalize.

 

 

Cum se face că tocmai în ziua în care am început eu săptămâna fără internet mi-a expirat versiunea de WhatsApp? Urâtă tare situația, missy… Asta înseamnă că toate mesajele tale din arhivă îți vor fi inaccesibile. Ca toate puștoaicele, am colecția mea de mesaje salvate ”care mă fac să mă simt specială”. O apreciere venită din partea unei persoane pe care o respect, un mesaj din partea părinților care îmi dă de înțeles că s-au meritat nopțile acelea lungi în care m-au legănat încontinuu pe picioare, pentru că nu voiam să adorm altfel, un compliment inedit sau romantisme din partea vreunui băiat pe care îl plac, sau ultimele glume împărtășite cu cei mai buni prieteni. Genul acela de mesaje peste care te-ai uita înainte să adormi, și care te-ar face să-i zâmbești pernei. Lasă, fată dragă…nu avem noi memorie bună?

 

 

 

Ziua Păcii. Ei bine, cu ocazia zilei Păcii, eu și Jess facem război în bucătărie. Niște paste după o rețetă italiană, mai exact. Vreo două-trei ore ne chinuim. Improvizăm cu ce găsim prin cămară. După ce strângem, curățăm și dăm cu mopul, suntem precum cubulețele din reclamele de la Knor: gălbui-roșiatice-portocalii, mirosim a ceapă, a morcovi, părul ne emană un puternic iz de tomate, am o ditamai pata de ulei pe fustă, și suntem murate de la atâta abur. Însă, trebuie să recunosc: pastele astea ar îmbogății CV-ul oricărei domnișoare!

E seară deja. Îmi arunc șlapii la intrare și intru desculță în capelă. Dar știi că nu-i rău deloc? În ultima perioadă chiar îmi place să stau desculță. Ok, nu voi mai preciza că periuța de unghii tinde să își dea demisia, pentru că nu mai face față situației. Ne-am strâns cu toții și ne uităm la un film documentar despre ce înseamnă să îți menții principiile în timp de război: ”Necombatantul”. Mă uit cu stupoare cum majoritatea băieților de pe ultimul rând privesc foarte admirativ scenele în care sângele țâșnește, oamenii mor, în care sunt lansate bombe sau au loc omucideri în masă. Chiar nu realizează gravitatea situațiilor de atunci? Nu știu ce înseamnă războiul? Nu se pun măcar pentru o clipă în locul soldaților de pe front? Sau poate… Poate e greu să te gândești că pe soldatul care tocmai și-a dat ultima suflare îl așteptau niște părinți iubitori acasă, atunci când singura formă de atașament pe care ți-au oferit-o ai tăi a fost un ghiont cu piciorul când te-ai apropiat prea tare de ei. Poate e dificil să mergi cu imaginația până într-acolo încât să te gândești că soldatul căruia tocmai ce ia zburat un picior are o proaspătă soție acasă, care îl iubește ca pe ochii din cap, și de care trebuie să aibă grijă, când singura formă de dragoste de care ai auzit este împlinirea intimă, și nimic altceva. Poate că e greu să înțelegi că unii oameni sunt în stare să îndure orice, pentru o idee, atunci când singura regulă de viață după care își aleg acțiunile oamenii în mijlocul cărora ai crescut este ”Fac ceea ce mă face fericit acum” și atât. Poate judec prea mult… Și înțeleg atât de puțin! Dar, lasă meditațiile profunde, miss, ia uite cine a venit… În sfârșit o persoană mai întârziată decât mine! Îmi dau jos pulovărul de pe umeri și mi-l strâng atent în jurul mijlocului în chip de fustă. Nu dă bine să stau în pantaloni de față cu oameni din afara campusului. Chiar dacă este vorba de pantalonii mei inofensivi kaki, largi, decenți, cu elastic.

Trebuia să ajungă în urmă cu vreo două ore, dacă nu chiar mai devreme. Înalt, lat în umeri, tuns scurt ca mai toată lumea din zonă, îmbrăcat binișor, cu sentimentul importanței de sine foarte vizibil, precum și mare politician în ultima perioadă. A prins Războiul de Independență în Namibia, iar Sorin la invitat să ne vorbească despre ceea ce a însemnat pentru el perioada aceea. Pentru câteva minute, ne trece printr-o poveste alarmantă cu împușcături, război civil, urmăriri, ploaie de gloanțe, mașină răsturnată, doi morți din patru pasageri, noapte, junglă, lei și elefanți.

 

 

 

Îmi iau lanterna și spray-ul anti-viețuitoare, și mă retrag. E noapte de mult. Nu știu cât este ceasul. N-am telefonul la mine. Și puțin îmi pasă. Nu mă așteaptă nimeni pe chat să stăm de vorbă. Când mi se face somn, intru pur și simplu. Fără check-in ”în pătuțul meu” cu ”Nb all xoxo”. Fără discuții virtuale cu persoane care nu ar știi să îndruge prea multe față în față. Fără dat jumătate de oră scroll pe Instagram să văd pe unde a mai mâncat prietena mea din Tenerife, pe care nu o cunosc, și a cărei existență nu mă afectează. Exagerezi de dragul exagerărilor, miss?

Profit de cele câteva minute în care încă nu au intrat toți în camerele lor, și stau afară singură, contemplând peisajul. Îmi este incomod fără telefon. Când mă lovesc întrebări existențiale, vreau să fug de o situație sau să alung un gând incomod, îmi înec rapid gândurile deschizând o pagină Facebook, Pinterest sau Google. Dar acum… acum, eu de mine unde mai fug?

 

-Putem să stăm și noi de vorbă cu tine? Muitwma și Makama se așează lângă mine pe bordură. Chiar îți place să te uiți la stele, așa-i?

Uff, mă uit la stele și tot la net mă gândesc. Alung Europa din minte. Îmi place de băieții ăștia doi. Muitwma are aproape 15 ani. Toți îl știu de ”Pastorul”. De când era mic își dorește să devină pastor.

-Săptămâna aceasta am prelegeri în fiecare seară în biserica de aici din sat. Am emoții. Este prima dată când vorbesc atât de mult.

-Serios? Chiar mi-ar plăcea să te ascult. Ideea de a asculta un puști de culoare cum vorbește în fața altor oameni, îmi surâde. Mă iei și pe mine mâine seară?

-Serios?

-Da, abia aștept.

 

Îmi pun alarma pentru mâine dimineață. Adu-ți aminte, miss, de când nu ai mai dormit tu atât de multe ore? Ha…a trecut ceva timp. Închid ochii. Afară, în noapte, greierii cântă puternic. A început să fie mai cald noaptea. Dau la o parte pătura de pe mine. Acum îmi e bine. Acoperișul încă mai trosnește din cauza soarelui de peste zi. Și adorm, în sfârșit. Adorm pur și simplu? Da, doar cu o rugăciune. Asta are conexiune și fără wi-fi.

 

 

Rochia crem?! Unde este rochia mea crem? O găsesc sub un morman cu nu prea multe alte rochii. O trag rapid pe mine. Cu colțul ochiului verific în oglindă gradul de ciufulire al părului. Hmm? Îl găsesc acceptabil. Este 18:00. Să îmi iau sandale sau șlapi? Îmi privesc sandalele. Pe ăstea când am mai reușit să le rup?! Șlapii sună bine. Makama și Muitwma mă așteaptă să mergem la biserică. Primul miroase de la o poștă a parfum. Al doilea este la cămașă verde deschis, cu tentă de neon, cravată, pantaloni de stofă, pantofi și șosete inscripționate ”SPORT”. Ajungem rapid la biserică. Sunt singura față palidă de aici…

-Buti, buti!

-Nengea!

Lumea e primitoare. Cred că tocmai am făcut cunoștință cu jumătate din femeile din familia lui Muitwma care au venit numai un zâmbet la mine, strângându-mi mâna în felul acela specific. Amina vine și ea la biserică. Mă ochește de departe.

-Teacher, teacher, teacher!!! Îmi sare în brațe. Îmi permit să o răsfăț oleacă. Doar nu suntem la școală acum, așa-i?

Intrăm. Mă așez cu Makama pe la jumătatea sălii, pe o bancă simplă de lemn. Cântăm. Afară începe să se lase întunericul. Undeva în fața mea, îmi atrage atenția o femeie tânără cu părul pe bigudiuri albastre. Ciudată moda asta.  Câteva femei sunt cu copiii în spate. Îi poartă într-o eșarfă colorată pe care și-o leagă în față, iar ei se ghemuiesc acolo până îi ia somnul. Unul începe să plângă. Asta îl face pe un altul să se trezească și să îl acompanieze. Mă simt puțin ciudat între atâția oameni negrii. Și, în mod straniu, nimeni nu aprinde lumina, chiar dacă este întuneric în biserică. Când Muitwma începe să vorbescă, și aprinde o lanternă pentru a citi câteva cuvinte din Biblie, îmi dau seama că, defapt, cele două neoane care atârnă puțin grosolan de tavanul bisericii sunt puse numai de formă acolo. O fetiță mititică mă privește de undeva din față cu curiozitate. Îi fac semn să vină la mine. O iau în brațe, mă joc puțin cu ea, apoi încep să o legăn. Makama e atent mai mult la mine, fascinat de combinația ”oreică” dintre mine și fetiță, decât la ceea ce se întâmplă în față. Copilașul adoarme. Îmi place cum vorbește Muitwma: dinamic, practic, cu putere. Fără glume trase de păr aruncate stângaci pentru a destinde atmosfera, fără artificii furate din cărțile de oratorie, fără citit de pe foaie. Ci cu siguranța omului care știe exact ceea ce își dorește să transmită. Și are numai 15 ani cu minus.

 

 

 

 

Ce predau astăzi? Îmi arunc ochii printre lucrurile pe care trebuie să le cunoască prichindeii din clasa mea. Scrie aici că trebuie să știe cum să utilizeze o curea, cum să facă fundiță la adidași și cum să se încheie la fermoar și la nasturi. Evident, trebuie să știe și toate cuvintele din zona ”încheiatului”, și încă în engleză.  Ce poate fi mai simplu de atât? Îmi iau adidașii din cameră, două curele, un pulovăr pufos cu fermoar și o bluză în dungi cu nasturi.

Cureaua merge binișor. Nu mi-au rupto de tot. La fel cu fermoarul și nasturii. Evident, au fost mai interesați de textura catifelată a materialelor, străduindu-se să fure câte un colț pentru a se șterge pe la nas, decât de procedeul de închidere. Dar cu șireturile? Mare bătaie de cap. Cred că dacă încercam să îi fac să memoreze teorema lui Pitagora îmi era mult mai simplu… Îi iau pe rând, câte doi o dată. Le arăt de câteva ori cum se face. Încearcă singuri. Nu le iese. Un moment de neatenție din partea mea, și micuța Mundia este cu șireturile mele în gură, rozândule de zor?! Copilașul ăsta e non-stop cu ceva în gură! Cu răbdare, le arăt din nou. Makando îmi face niște noduri multiple de abia reușesc să le desfac. Fundițele însă, se lasă îndelung așteptate… Le iau degețelele într-ale mele și exersăm împreună. Le mai arăt o dată. După mai bine de 40 de minute, o bună parte din ei înțeleg. Dar mâine își vor mai aminti?

 

Mă îndrept spre cameră cu materialele mele. Doar ce i-am dus la masă pe copii. Nu păreau prea încântați de terciul de astăzi.. Sper să am puțină liniște pentru a-mi pregăti activitățile de mâine. Descui ușa. Sau…încerc să o descui. Și încerc din nou. Timp de jumătate de oră. După ce îmi asigur bătături la degete de la atâta chinuit, las rușinea la o parte și îl rog pe Iliuță să mă ajute. În mod surprinzător, nu îi iese nici măcar lui! Nu-i nimic, miss, mai ai o opțiune: geamul. Stânga-dreapta??? Nu se holbează nimeni. Mă catapultez cu fustă cu tot pe fereastră. Reușesc să o descui pe dinăuntru. Oups…trebuie să mă întorc în clasă. Am de pus numele copiilor pe noile periuțe de dinți.

-Miss Diana…îmi pot lua periuța veche de dinți acasă? Știi, eu nu am periuță și acasă, și aș vrea să mă spăl…

Shontel și Abi mă privesc rugător.

-Bineînțeles! Le dau periuțele lor. Le las să se joace cu ambalajele noilor periuțe, în timp ce lipesc cu scotch nume pe ele. Pe ambalaj: o imagine cu o familie zâmbind. Abi ia o foarfecă și decupează famiilile de pe ambajale. Închipuie un telefon și începe să vorbească.

-Uite miss, aceasta sunt eu, iar aici este mami și cu tati! Se gudură fericită lângă mine. E o binecuvântare și jumătate copilașul ăsta. Cumințică tare, curățică, foarte atentă la lecții și frumușică foc!

Termin. Iau toate periuțele vechi și mă îndrept spre coș cu ele.

-Miss Diana, ce faci cu ele? Doar nu ai de gând să le arunci, nu?!? Shontel mă privește alarmată. Pentru o clipă mă încearcă același sentiment pe care îl aveam atunci când eram mică și mergeam la cineva la masă, care avea ardei umplut, iar eu aruncam ”bunătate de coajă” la gunoi.

-Ba da Shontel, nu mai sunt bune. Ce să mai facem cu ele?

-Vaaai, dă-mi-le mie să mă joc, te roooooog! Promit să nu le bag în gură pe cele care nu îmi aparțin! Promit, promit, promit! I le dau. Știu că, dacă le-aș arunca, ar veni la coș după ce m-aș îndepărta, și tot la ea ar ajunge…

 

 

Îmbrac aceleași 4-5 schimburi de haine. În fiecare dimineață îmi încolonez copiii la spălat pe dinți. În pauza mare dau simultan câte patru copii în leagăne, încercând să mă asigur că nici ceilalți nu își rup membrele experimentând vreo săritură mai puțin inspirată. După-amiezile mi le petrec cu copiii, în parc. Ne dăm în leagăn. Povestim. Îmi arată acrobații și îmi inventează povești. Am timp să îi ascult. Unde locuiesc. Cu cine. Ce sunt părinții lor. Mai sunt? Desenele animate preferate. Tom și Jerry? Și la mine. Frățiori mai mici. Și eu am doi. Cel mai fericit moment din viața lor. De ce nu poartă papuci? Ce fac în vacanțe? Am timp chiar și de jucat catoho. De împărțit o ciocolată sau mai multe, și de uitat la poze. Sunt fascinanți copilașii ăștia când le dai pur și simplu ocazia să vorbească. Evident, trebuie să devin și cobai ocazional, mai voluntar sau mai puțin nesilită de nimeni. Când bate puțin vântul și nu am părul împletit, toate mânuțele mi se perindă prin păr, pretextând sau achiziționând direct mostre blonde.

-Mă sperie ochii tăi. Sunt așa mari și au aceeași culoare precum sângele de vampir. Buahaha…

Sarru își ascunde fața. Trag înspre mine, cu piciorul, roaba în care se joacă. Își scoate surprins capul și mă privește. Încrucisez puțin ochii.

-Vaaaai, nu te mai uita la mine! Ți-am zis că mă sperii!

Și când te gândești că, în România, complimentul pe care îl primesc cel mai des este ”Vaaai, ce ochi frumoși ai!”…

 

 

 

”Mulțumesc! P.S: Nu deschide pachetul până mâine” și mă semnez indescifrabil cu un pix roz cu sclipici. Mă amuză să îi țin în suspans.

-Miss Diana, Makama are ceva pentru tine.. M-a strigat Muitwma cu câteva minute mai devreme. Makama lasă ochii în jos și îmi întinde stângaci o hârtie atent împachetată de caiet A4 dictando.

– Nu o deschide aici, te rog.. O citești în cameră. Spre surprinderea mea, băiatul al cărui comportament le dă grave bătăi de cap profesorilor zâmbește rușinos.

Ajung în cameră și o deschid. ”Diana, îmi doresc să ai o zi grozavă mâine”. O inimă cu aripi în mijloc, foarte frumos desenată. Niște palmieri, și motive florale pe margine. Inimioare mititele peste tot. Întregul desen foarte simpatic schițat și colorat. Ahhh, da, și detaliul care face diferența: și parfumat! Măi băiete, ai gusturi bune la parfumuri, trebuie să recunosc! Pe cei mici i-am cam alintat cu biscuiți zilele acestea când am tot stat de vorbă. Culeg din geamantan o ciocolată, o împachetez într-o foaie pierdută în același loc, și mă asigur că ajunge unde trebuie. Numai eu să primesc toată ziua lucruri drăguțe din partea lor?

 

 

Sâmbăta aceasta avem program în deplasare. Mergem la o biserică care este la câțiva kilometri distanță de noi. În Sykaunga. Cobor din mașină și mă uit surprinsă la cele două clădiri albe, lungi, cu tencuiala foarte deteriorată și fără acoperiș în fața cărora a parcat Sorin.

-Biserica este poziționată între dealuri. În zona aceasta, datorită terenului, se formează des mici tornade, care smulg acoperișurile de pe case. După ce au repus acoperișul pe biserică de 2-3 ori, și a fost dat jos, oamenii de aici au concluzionat că terenul este vrăjit. Slujba se ține afară.

Iau loc la soare, pe un scaun. Se zgâlțâie periculos când mă așez pe el. Îl privesc atent. E șubred și rupt într-o parte. Atât îmi mai trebuie, să mă trezesc cu susul în jos în mijlocul programului. Stau ca pe ace. Keta observă și îmi oferă scaunul lui. Gentelmani tare ăștia micii. În jurul nostru câțiva oameni stau pe scaune. Majoritatea se înghesuie în bănci lungi de lemn, iar restul pe rogojini întinse direct pe nisip. Nu aduce deloc cu biserica mea de acasă. Analizez împrejurimile. Suntem vreo două sute de persoane, după aproximările mele deficitare. Toaletele sunt.. nu prea. Câteva fetițe se îndreaptă zorite spre buși, și nu se chinuie deloc să fie discrete. Pe tot parcursul programului suntem acompaniați de o orchestră întreagă de greieri, sau ceva neamuri cu ei, care se adăpostesc în copacul sub care stăm. Câțiva domni mai în vârstă, foarte bine îmbrăcați, îmi atrag atenția. Aflu că unul este pastor ieșit la pensie, alții sunt  profesori, iar cel alături de care am venit cu mașina este  prim ministrul regelui din regiune. Mulți ochi ne cercetează foarte atent.

Sistem de amplificare pentru exterior? Microfoane? Boxe? Probabil pentru generația următoare. Rămân deosebit de surprinsă de copiii de la noi de la școală, care au pregătit programul. Câțiva au discursuri pe care le țin. Foarte bine pregătite, cu mesaj religios practic. Corul cântă frumos, iar Jessica și Paolo au pregătit un cântec atât de înălțător, încât ne-a proiectat pe toți în altă lume pentru câteva minute, înmărmurind audiența.. Soare, căldură mare, înghesuială, praf, nisip, gâzuțe, copii emoționați, speechuri puternice, cântări dinamice, oameni cu zâmbet cald. Africa.

 

 

 

O șopârlă de-o șchioapă mă salută de pe podea în timp ce deschid ușa camerei. E așa mititică și drăgălașăăă! Însă…dacă o las aici și mă trezesc că o calc din greșeală? Cu părere de rău mă văd nevoită să o alung din cameră. Lasă, îmi mai rămân suficienți păianjeni care să îmi țină companie.

 

-Miss Dianaaa, ce faci? Am lăsat ușa camerei deschisă pentru câteva minute, să se mai răcorească în urma căldurii de peste zi. Mai rapid decât țânțarii a apărut gașca mea de băieței zgomotoși: Admire, Denzel, Chica, Mario și Sarru.

-Am treabă, copii… Îi privesc, încruntându-mă întrebător în timp ce scriu de zor ceva în agendă.

-Hai afarăăă, missy! Vezi că le-am spus băieților mai mari că vrei să stai de vorbă cu ei. Și le-am zis să se grăbească, că trebuie să le spui ceva urgent! Chicotesc copiii mei de toată frumusețea.

-Măăăi, de asta îmi sunteți voi? Sarru, du-te imediat și spune-le că i-ai mințit. Lasă-i să mănânce în liniște. Am treabă acum. Nu mă joc…

Sarru fuge înspre bucătărie, și începe să strige alarmat:

-Mai repede, mai repede, miss Diana a zis să nu mai stați!

Ce ne facem noi cu ei, fată dragă? Au nevoie de atenție. Îl chem înapoi, ies afară, ne punem cu toții pe bordură și îi ascult. Sarru ia loc pe o buturugă și ne povestește entuziasmat cum a vânat el canguri acum mult timp. Dacă nu aș fi știut că doar în Australia și la zoo trăiesc canguri, și m-aș fi luat doar după entuziasmul povestitorului, mai că l-aș fi crezut. Îmi sunt dragi foc. Cum stau cât e ziulica de lungă cu picioarele goale în nisip, cum se cocoață curajoși pe peste tot, cum zâmbesc lipsiți de griji, sau cum încearcă din răsputeri să mă convingă de câte o poveste inventată, râzând în hohote când își dau seama că nu înghit toate gogonatele lor. Iar zilele acestea chiar am avut timp să stau cu ei… Nu îmi lipsește internetul nici măcar pe sfert pe cât de mult mă așteptam să o facă. O fi bine? Parcă mă simt mai aproape de Africa fără conexiuni extracontinentale. Defapt, parcă mă simt mai aproape de mine…

 

 

-Miss Diana, vrei să stai de vorbă cu noi? Muitwma mă privește rugător din ușa camerei.

Câțiva metri mai încolo este și Makama. Am sentimentul că mai mult el vrea să stea de vorbă cu mine, decât Muitwma.

-Bineînțeles. Haide-ți acolo, îmi place mult cum se văd stelele din locul acela..

-Credeam că ești tare rușinoasă când ai venit aici. Dar acum, că am stat mai multe de vorbă, ne-am dat seama că nu ești deloc așa. Mă surprinde că pari atât de fericită în fiecare zi când mergi la Preschool. Ne place de tine..

Și mie îmi place de ei. E tare interesant când aflii lucruri ”direct de la sursă”. Suntem apropiați ca vârste, însă realizez pe zi ce trece că suntem despărțiți de un substrat cultural uriaș, iar mcdonaldizarea nu a ajuns și-n Namibia. Un lucru care mă surprinde și amuză simultan: pentru oamenii de aici contează enorm funcțiile. Indiferent că sunt la școală, la biserică, pe stradă, într-o situație obișnuită sau că este vorba de politică, nu vor pierde niciun moment pentru a-ți spune cine sunt ei, și câte funcții ocupă. Cel mai uzat termen care precede funcția cuiva este ”onorabilul”. Namibia este plină de ”onorabili”.

Pentru a se împăca cu puterea tradițională, în urmă cu nu foarte mulți ani, după obținerea independenței, guvernul namibian și-a împărțit puterea, alocând responsabilități și regilor locali. Acești despoți regionali au în special sarcina împărțirii pământurilor. Paradoxul este că, într-o țară de patru ori mai mare decât România, dar care are de zece ori mai puțini locuitori decât ea, există numeroase lupte pentru teritorii. Fizice sau în instanță. Însă regele e rege. Și el decide. Trebuie să vi cu cel mai mare respect înaintea lui. Nu contează că palatul este defapt o magherniță obișnuită. Trebuie să ceri aprobare aplecându-te în genunchi și bătând din palme, când intri acolo. Trebuie să ceri voie să vorbești. Trebuie să aștepți la cozi imaginare ore în șir, pentru că înaintea regelui nu se vine oricând. Trebuie să vi îmbrăcat la patru ace, pentru că înaintea regelui nu se vine oricum. Viță nobilă. Sânge albastru. Nu contează că este defapt un îngâmfat și jumătate, înconjurat de o ceată de bătrâni inculți care îi perie orgoliu, și ale cărui șosete le poți sesiza foarte clar atunci când te apleci în fața lui în semn de respect. Și nu, nu le observi pentru că are pantaloni prea scurți, ci pentru că are ditamai gaura în talpa pantofilor. Partea ciudată este că unii regi sunt creștini. Însă țin cu dinții de ritualurile strămoșești. Chiar dacă asta înseamnă furt, prostituție sau magie.

-Cum sunt nunțile la voi? Stelele ăstea mă fac să visez puțin la propria nuntă. Prințesă pentru o zi. Multe flori. Auriu și alb. Cu părul lung, numai bucle. Și, foarte probabil, și cu un mire pe undeva pe acolo, așa ar trebui, nu? Mai am de așteptat până îmi vine mie mintea la cap pentru lucruri atât de serioase.

-Nuntă? Adică… Băieții râd cu subînțeles, dar și puțin stingheriți. La noi nunta e când iei fata acasă. Atât. Știi…dacă mergi într-un sat, vezi o fată frumoasă, și îți place de ea, te duci la părinții ei și o cumperi. Adică dai mulți bani și multe vaci, 5-6 sau chiar 10, depinde de cât de frumoasă este, părinților fetei, și o iei acasă. Și asta-i nunta…

-Și dacă ea nu te place?

-Cui crezi că îi pasă, atât timp cât plătești bine? Băieții mă privesc încruntați. Nici lor nu prea le convin regulile ăstea.

-Bine că m-am născut în Europa. Și dacă o fată se îndrăgostește de un băiat, și el de ea, și vor să se căsătorească, însă el nu are nici bani, nici vaci?

-Păăăi…dacă ea e foarte clar de acord, se pot căsători. Dacă ea zice însă că el a obligat-o să se mărite, părinții fetei îl dau în judecată. Știi, dacă o cumperi, poți să o bați cât vrei tu, ăsta este marele avantaj. Faci ce vrei cu ea. Numai să nu o omori. Atât. Însă dacă nu plătești pentru ea și o bați, te dă în judecată.

Să mă bată el pe mine?! Vaaaaai… Și să mă ia numai pentru exterior? Când partea cea mai frumoasă e interiorul? Și să mă cumpere ca de la petshop? Și să nu am eu niciun cuvânt de spus în casa mea?! Și să nu fiu îndrăgostită de el?! Vaaai, fată dragă, viața monahală sună chiar de dorit în atare situații!

-Pe bunica mea a cumpărat-o de când s-a născut. În urmă cu câțiva ani, încă se menținea tradiția asta, acum s-a cam dus. Când te nășteai, dacă venea un bărbat, nu conta vârsta, îți prindea un șnur de mână și dădea o anumită sumă de bani părinților, trebuia să te măriți cu el când creșteai. Nu durea pe nimeni că îl placi sau nu. Sau că lui îi mai place de tine când ai început pubertatea. Nu aveai încotro… Între bunica mea și el era o diferență foarte mare de ani. Ea acum e încă tânără, însă el a murit cu mult timp în urmă…

Aici copiii sunt foarte precoce. Pentru că, în majoritatea cazurilor, locuiesc într-o magherniță din lut și paie prin care bate vântul, care are o singură cameră în care locuiesc la grămadă părinți cu copii. Și când se îmbată părinții, puțin le pasă că procrează în fața altor ființe umane însetate de cunoaștere, care încă ridică stânga când îl întrebi de dreapta. Asta, pus lângă lipsa de afecțiune a taților, și a părinților în general, duc la experimente extra-maritale cu mult înainte de 10 ani. Revoltător. Primul copil? Vine pe la 16 ani. De regulă cu un tată măcar dublu ca ani. Cel mai comun răspuns pe care îl primesc când îi întreb de frățiorii lor?

-Din partea mamei mai am trei. Și din partea tatălui două surori mai mari și un frate mai mic.

Se face târziu. Întotdeauna băieții par interesați să asculte discursurile mele stâlcite în engleză. Iar eu când am public activ…nu mă mai oprești! Nu avem ceas la noi. Drept urmare, avem tot timpul. Deasupra noastră, Calea Lactee se conturează minunat. Din când în când ne oprim doar pentru a asculta liniștea. Greieri. Cântecul unor talăngi de pe un câmp din apropiere. Lilieci care ne trec pentru o secundă prin față.

-Diana, eliberezi tu câinii când terminați de vorbit?

-Desigur!

În curte avem o cușcă mare, cu acoperiș de stuf, mare cât un țarc pentru păsări, cam așa, în care stau Max și Rex ziua. Noaptea le dăm drumul în curte. Sunt antrenați special pentru a ataca negrii. Înainte să îi aducă în campus, veneau aici mulți oameni din satele din împrejurimi, săreau gardul noaptea, și furau ce găseau prin curte. De la hainele de pe sârmă, la fel de fel de aparate, a căror utilitate o cunoșteau mai mult sau mai puțin. Căminele băieților și ale fetelor, dispuse în colțuri separate ale campusului, sunt înconjurate de un gard, pentru a nu fi atacați atunci când ies la toaletă. Dimineața îi închide Iliuță.

Vorbim despre regulile de aici, comode sau nu prea, pentru băieți. Dintr-o dată, dinspre gardul din spatele nostru se aud zgomote. Un șir de băieți trecuți de majorat trec pe lângă. Unul are un telefon cu difuzor bun sau un radio portabil, nu îmi pot da exact seama din cauza întunericului, pentru că sunt acompaniați de muzică zgomotoasă, de calitate îndoielnică. Dar nu toată lumea are gusturile mele în materie de muzică.

-Toți sunt prieteni de-ai mei. Știi unde se duc? La un bar, undeva mai încolo, să bea toată noaptea. Nu sunt prea multe distracții pe aici.

Îmi e milă de ei. Dacă îmi doresc să petrec ceva timp de calitate cu prietenii mei, avem oricând un parc fain la dispoziție, seminarii educative, cinema, teatru, operă sau un centru vechi de vizitat. Pe când aici? Dacă nu alegi să te îmbeți cât să mai uiți de tine, singurul lucru fain pe care îl poți face este să citești cărți sau să vezi filme despre viețile extraordinare ale lui X și Y. În timp ce tu? În timp ce tu…nimic!

Trecem de la tradiții, obiceiuri, reguli și activități preferate, la idealuri de viață și probleme ”cardiologice”.

-Cel mai mult îmi doresc ca, peste 10-20 de ai, când voi privi în urmă la viața mea, să nu am regrete. Să mă gândesc că aș fi putut profita mai mult de o situație, însă nu am făcut-o. Să realizez că aș fi putut avea un impact pozitiv asupra unor oameni, însă am ratat ocaziile. Să îmi dau seama că teama de necunoscut m-a împiedicat să iau anumite decizii, și că m-am complăcut într-o mediocritate comodă, așteptând să îmi pice ocaziile în cap. Îmi e teamă să mă gândesc că aș putea ajunge la 40 de ani, și să privesc cu jind în urmă, având în minte întrebarea ”Oare ce-ar fi fost dacă…?” Fascinația mea pentru abstractisme nu îi atinge prea mult pe băieți. Degeaba m-am iluzionat, crezând că îmi voi găsi adepți aici. Ei se gândesc la lucruri mai concrete.

-De ce e așa greu să spui ”Te iubesc” când te faci mare? De ce îți e mereu frică? Dacă îmi place mult de o fată, însă știu că nu e de nasul meu și nu s-ar uita niciodată la mine, crezi că merită să îi spun? Makama pare foarte serios.

-De ce nu? Ce ai de pierdut? Experta în probleme relaționale, adică eu, îl privește încurajator.

-Păi dacă îmi spune că ea nu mă iubește? Și eu știu deja asta, și că nu s-ar uita nicicând la mine? E atât de greu…

-Uite, Makama… Dacă tu îi spui, iar ea îți zice că nu e reciproc, măcar știi că ai încercat. Însă dacă nu îi spui, vei rămâne pentru totdeauna cu întrebarea ”Ce s-ar fi întâmplat oare dacă i-aș fi spus?”.. Iar întrebarea asta îi macină pe unii ani în șir. Chiar și după ce s-au căsătorit cu o altă persoană. Viața te poate surprinde plăcut, crede-mă!

De cine i-o place băiatului? Pare chiar măcinat de întrebare.

Și dintr-o dată mă izbește. Flori. Felicitări. Multe inimioare. Scrisori parfumate. Mălovesc destul de des de privirea lui. Parcă prea des. Nervozitate vizibilă când mă adresez direct… Și acum se uită la mine cu o privire pe care mi-a fost dat să o văd doar de câteva ori în viață. Păi cu tine trebuie să port mănuși, măi băiețel, doar nu ne dorim să rănim pe nimeni, așa-i? Păcat că îmi va fi mai complicat să te resping, pentru că ai 18 ani, miroși foarte bine, știi să te ștergi la nas, ești curat, isteț și frumușel foc, mai înalt decât mine și ai gusturi excelente în materie de flori. Nu e la fel de convingător să invoc cu ironie înălțimea și vârsta ca argument, cum fac cu puștii de la aIIIa.

O las categoric mai moale cu ”Nu e bine să ai regrete, nu știi niciodată cât de frumos te poate surprinde viața”, și mă pregătesc de ”E timpul de culcare, băieți!” Un păianjen care mi se urcă pe picioare îmi oferă un pretext suficient de bun. Uit să țip, evident. Aștept să intre băieții în cămin. Rex și Max se agită teribil în cușcă. Le dau drumul cu mare grijă, dându-mă imediat la o parte din fața lor, pentru a nu fi călcată în picioare. Cățeii o iau la sănătoasa, iar în urma lor se așterne liniștea. Brrr…Ultimul lucru pe care mi l-aș dori acum ar fi să fiu negru și în campus la ora asta. M-ar mânca cu șlapi cu tot, înainte să apuc să îmi spun elocvent cele două prenume și porecla.

 

 

Cum se sfârșește săptămâna mea fără internet? Cu ore sănătoase de somn. Cu mai multă baterie la telefon. Cu prieteni noi. Cu mai mult timp de calitate petrecut cu copiii. Cu mai multe stele numărate. Cu emoticoane în minus și cu zâmbete în plus. Cu check-in-uri pe marginea bordurii, date de Sarru în timp real, când îi cheamă pe ceilalți să stăm de vorbă. Cu mai multe apusuri care îmi reîncarcă zâmbetul. Cu dulciuri și griji în minus. Cu dimineți în care m-am trezit înaintea alarmei. Cu câțiva gândaci și păienjeni pe care i-am sesizat înainte de culcare, în timp ce îmi contemplam tavanul, nu telefonul. Ahh, și cu încă ceva: cu Cicha, Mario și Admire, în ușa camerei mele, în dimineața aceasta, fiecare cu câte un buchet de flori mov și galbene, care arată minunat la mine pe raft. Și…cu o ditamai creanga de flori, de la Makama, primită acum jumătate de oră. Trebuia el să fie mai cu moț. M-am plâns vreodată că nu primesc plante suficiente? Dulapul meu este chiar neîncăpător…

Fată dragă, acum se presupune că ar trebui să găsești o provocare bună pentru prietenul tău. Dar ce provocare i-ar fi pe măsură? Dacă în primă instanță am oscilat între tuns zero, mâncat numai porumb o săptămână, săritură cu parașuta sau cu parapanta, astăzi cred că ar merita și o diplomă pentru ”Cea mai constructivă provocare din anul 2016”. Asta pe lângă provocare…

 

 

Săptămâna mea fără internet se sfârșește perfect. Ce fac acum? M-au scos gândurile afară, în pragul camerei. Mâzga lipicioasă anti-țânțari îmi face pielea să lucească în lumina lunii. Îmi înfund picioarele goale în nisip. E noapte de ceva timp. Câțiva metri mai încolo, pe o bancă, Jess și Paolo completează atmosfera, cântând la chitară cântece în italiană. Sunt o binecuvântare oamenii ăștia doi. Au niște voci atât de romantice și sensibile, încât trezesc tot ce ai mai bun în tine. Iar eu? Eu mă cocoț în remorca pentru lemne. Mă fac comodă pe câteva așchii uscate care îmi intră în umărul stâng. Perfect loc de admirat cerul. Cum te-ai putea sătura sau plictisi de așa ceva? Încep să număr stelele. Una…două…trei…o sută șase…

”Felicita…e tenersi per manoandare lontano la felicita”. Albano și Romina Power. Varianta de Africa? Paolo și Jessica. Și știi că nu-i mare diferență, fată dragă?

Îmi ofer un zâmbet larg în întuneric. Zâmbesc mult pentru alții. Însă, din când în când, să-ți împarți un zâmbet cu propriul suflet, e mai sănătos decât să râzi forțat în fața altora. Mă uit din nou la dâra albă, strălucitoare, care se proiectează deasupra capului meu, și parcă mă simt mai aproape de Cer. ”Însă Cerul, măi fetiță” zicea cineva și zicea bine: ”Cerul ți-l faci cu mânuțele tale, aici pe Pământ. Cobor ochii, uitându-mă peste marginea remorcii. Cântec de chitară. Oameni cu suflet frumos. Miros de lemn proaspăt tăiat de la surcelele din jurul meu. Câțiva copii care se îndreaptă târșâindu-și picioarele obosite la somn. Ecoul unor râsete colorate de peste zi.

 

 

 

O săptămână fără internet? Mai încercăm și altădată.

Cu o ultimă sforțare de a nu-mi închide de tot ploapele, trebuie s-o recunosc: semnalul a fost slab, însă conexiunea a fost excelentă!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s