Africa10 – Fericirea nu se cumpără, miss!

Zâmbesc a mulțumire de sine în timp ce arunc o privire prin frigider. S-a mai copt un avocado. De trei săptămâni mănânc aproape zilnic. Cu puțină sare și lămâie. Lămâie direct din copac. Te-ai obișnuit să te duci direct afară, în grădină, când ai nevoie de una, așa-i bucureșteanco? Păi se poate altfel? Și papaia mănânc. Și guave. Tot de la noi din pom. Avem și eucalipți. Și lângă ușa mea, rodii mititele cu floricele portocalii. Mănânc și multe mere. Și lapte cu cereale la micul dejun. Oftez. Tata ar fi atât de mândru de mine…

-Miss Diana, e cam murdară fusta ta..

Îmi privesc și eu cu milă îmbrăcămintea. Oare de ce? O pată mare, neagră, exact sub bust, îmi transmite foarte clar că Musyalela s-a bucurat din plin de terciul cu legume de la masa de prânz. Fusta mea are nevoie de o spălătură mai serioasă decât de obicei. După ce o trec prin trei ape, detergent din belșug și o frec până la bătături…petele de grăsime îmi surâd neafectate. Grăsime. Mâncare. Fairy? Și spală-ți miss fusta cu detergent de vase.

-Miss Diana, mâine trebuie să ajung undeva cu mama mea. Nu voi fi la școală. Vei rămâne singură cu copii. Miss Rose îmi dă vestea puțin stânjenită.

-Este în regulă, Rose. Ne descurcăm noi, stai liniștită. Zâmbesc încurajator. Cât de greu poate să fie?

Mă înarmez cu o sticlă mare de apă, cu hârtie igienică suficientă, câteva picături de parfum și o doză considerabilă de optimism. Sunt gata să încep ziua fără Rose. Îmi iau puștii de la micul dejun. După 2 minute în care ne salutăm, micul dejun și cina de ieri sunt transferate pe fusta mea. Eeei…se mai întâmplă. Îi aliniez în formație. Le înmânez periuțele cu cantitatea adecvată de pastă de dinți.

-Miss Diana, miss Diana, m-am spălat bine? Băiețelul mă privește cu o sclipire jucăușă în ochi, în timp ce își tot trage de năstureii de la palton. O dâră lungă de pastă de dinți i se prelinge pe partea inferioară a feței, desenându-i un zâmbet sub bărbie.

-Hmm, Castro, aproape bine! Fugi repede și freacă cu apă aici, apoi vei arăta ca un adevărat domn.

Îi verific pe toți. Pe câțiva îi mai trimit o dată la chiuvetă. Îi pun din nou în formație. Sau, mai corect spus, încerc să îi aliniez. Nu mă aud. De ascultat nici atât. Sorin e pe aproape și compensează lipsa mea de glas. În trei secunde s-au aliniat și ne îndreptăm cu toții spre parc. Îi dirijez înspre niște bușteni lungi și subțiri, asezați la diferite înălțimi față de sol, pentru a executa un exerciție de echilibristică. M-am găsit să mai încerc să îi adun în formație după exercițiu… O iau copiii mei la sănătoasa înspre toalete și clasă, cât aș spune ”Buti”( ”Bună!” în silozi)!

O dau în bară de cum încep. În deschidere trebuie să cântăm. Însă eu nici nu cunosc toate cântecele, și nici nu am vocea puternică a lui Rose, pentru a-i conduce… Sunt și răcită serios de câteva zile, și am vocea teribil de răgușită.  Încerc să le spun o povestire. Însă ei par mult mai interesați de desenele de pe cartea de povestiri, decât de ceea ce încerc eu să le transmit… Repetăm numerele până la 100 în engleză. De mai multe ori. În grup, apoi individual. În ultimele săptămâni am repetat aici de mai multe ori numerele în engleză până la 100, decât am numărat eu vreodată până la 100 în română. Apoi sunetele. Lisho și Makando nu sunt atenți deloc, în ciuda repetatelor mele atenționări. Îi pedepsesc. Pedeapsa? Pentru 4-5 minute, trebuie să stea cu mâinile întinse, ridicate până la nivelul umerilor. Încerc să fac cu ei un exercițiu antrenant cu mingea, ca să îi învăț câteva comenzi în engleză. Princess refuză să participe, fără un motiv anume. Stă în scăunelul ei, îmi ignoră privirea și se preface că plouă. Ceilalți încep să râdă. I-am dat deja avertizări.

-Princess, îmi doresc să înveți să asculți. Ești pedepsită. Mergi lângă Lisho și Makando.

Te-ai găsit să pedepsești prințesa, miss Diana… Și Princess a mea se îndreaptă anevoie spre locul cu pricina, ridică pentru aproape patru secunde mâinile, pentru ca în secunda a cincea să se pornească pe un plâns torențial, care acaparează atenția întregii clase, iar mie îmi înmoaie instantaneu inima. Ouch…nu eram pregătită pentru asta. Ce să fac acum? Dacă o trimit la loc, nu sunt corectă. Pedepsele nu țin cont de lacrimi. Nu ar fi corect pentru Makando și Lisho, care își ispășesc liniștiți pedeapsa. Apoi, dacă îi dau de înțeles că sunt impresionată, va folosi trucul ăsta și data viitoare. Încerc să îmi văd liniștită de activitate. Dar tu chiar crezi că mai poți, miss?

-Princess, tu știi că îmi este foarte greu să te pedepsesc, și nu îmi doresc asta, bine? Merg lângă ea și mă las în jos, pentru a fi la același nivel. Îi îndrept ochișorii spre mine. Însă astăzi nu ai fost ascultătoare în repetate rânduri, și te-am avertizat. Îmi doresc tare mult să învățăm și să ne jucăm împreună, însă pentru asta trebuie să participăm și să ne purtăm frumos cu toții. Chiar dacă te-am pedepsit, tot te iubesc, știi asta, așa-i? Dă din cap printre sughițuri. Mai stau puțin lângă ea, apoi eliberez colțul pedepsiților, trimițându-i la locurile lor.

-Miss Diana, miss Diana, vreau să colorez acum, nu mai vreau să învăț!

-Și eu la fel!

-Da, te rooog miss Diana! Și toți copiii mei încep să alerge prin clasă, țopăind, târșâindu-se pe sub mese, și implorându-mă cu ochi rugători șă schimb activitatea, când eu nici nu am început-o bine…

Tot cu ochi rugători îmi privesc și eu planul pe lucru pentru astăzi. Se apropie pauza mare și nu am reușit să fac nici măcar jumătate din ceea ce mi-am propus… Le dau să coloreze. Unii termină rapid. Vin la mine să le mai dau și altceva de desenat, până termină ceilalți primul desen. După ce se laudă tuturor că au mai primit o planșă de desenat, cei din urmă, cărora abia le-am ascuțit creioanele colorate, dar care încă nu s-au apucat propriu-zis de desenat, vin înlăcrimați la mine, pretextând a doua foaie de colorat… Le dau puzzle-urile, sperând să îi fac să uite de coli. Două fetițe se bat pentru o piesă. Sorin mă găsește între ele, încercând să le despart, în timp ce Princess o lovește pe Amina. Princess e pedepsită din nou. Din nou lacrimi și urlete. Ceilalți copii dau clasa cu susul în jos, în timp ce eu îi privesc neajutorată, încercând câte un ”Mai încet copii!” din trei în trei secunde.. Azi dau o mulțime de pedepse. Mi se rupe inima. Încerc să fiu fermă. Îmi iese mai deloc decât mai mult. Imediat după sfârșitul pauzei, în care le accentuez în repetate rânduri că trebuie să meargă la toaletă și să bea apă, jumătate de clasă vine pe rând la mine, tocmai când explic următoare activitate, pentru a cere aprobare să meargă la toaletă și la băut apă…  Iar cealaltă jumătate face coadă în fața mea, să le dau hârtie igienică să se șteargă la nas. Evident, să se șteargă după ce deja au dat pe afară o cantitate considerabilă, care se bălăngăne acum sub ochii mei. Mă doare puțin capul de la răceală, și mi se întoarce stomacul invers de la peisaj. Câțiva se simt că îmi provoacă dezgust, și se șterg cu mâna… După care își curăță degețelele fără cea mai mică urmă de stânjeneală pe fusta mea. Cu o mână împart hârtie igienică, cu cealaltă încerc șă îi despart pe Neal și Lisho care se bat, cu vocea mă străduiesc să îi liniștesc puțin pe ceilalți, ținându-mă să nu strănut din cauza curentului, și nici să nu plâng în exterior de la atâta frustrare. Îi pedepsesc pe câțiva dintre ei, însă încep să râdă. Makalelo și Abigail se pun lângă cei pedepsiți și ridică mâinile și ele.

-Ne pedepsim și noi, miss! Ne place!

Dintr-o dată mă simt teribil de neajutorată. Cum de am putut crede vreo secundă că este simplu?  Nu m-a dăscălit nimeni înainte că, pe lângă dragoste, trebuie să le insufli și respect. Sunt frustrată. Este normal ca ei să reacționeze așa, dacă eu nu știu să mă port cu ei.

-Știi Diana, aici funcționează legea junglei. Chiar și la copii. Dacă ești înaintat în vârstă, solid, puternic, înalt și bărbat, impui imediat respect celorlalți. Cu cât ești mai tânăr, mai firav fizic, sau ești femeie, respectul scade considerabil. Iar dacă le arăți dragoste la început, deja în mintea lor apari ca o persoană slabă, pentru că aici, persoanele puternice nu arată dragoste. Le este teribil de greu să te asculte, dacă știu că îi iubești. Dacă vrei să îi ai în control, trebuie să îi sancționezi de la prima abatere, să nu le permiți să ajungă până la limita ta. Îi sancționezi cu o privire, cu un gest, modulându-ți vocea în funcție de seriozitatea momentului. Ei nu știu ce este aia disciplină. Pe lângă engleză și mate, încercăm să le punem și baze solide pentru viață, aici.

Ce îmi spune Sorin are sens. Totuși, nu sunt deloc în apele mele. Este ora prânzului, iar eu mă simt ca după trei zile de stat la en-gros cu pepeni. Și miros chiar mult mai rău… Astăzi m-am bătut cu morile de vânt. Nu am reușit să predau ceea ce aveam în program. Nu am reușit să îi fac să mă asculte. Nu le-am captat atenția pentru mai mult de 3 minute. Nu am putut opri toate bătăile dintre ei. I-am pedepsit pe jumătate. Am eșuat în a-i menține curați pe parcursul orelor. Bine, eu nu m-am menținut curată nici măcar pe mine, darămite pe ei..

Este ok, miss. Aveai nevoie de un duș rece. Subestimai învățătorii, parcă, așa-i? Tu nu te descurci nici cu 15 copii. Ce ai învățat după ziua de azi? Că respectul precede dragostea. Cel puțin când este vorba de copii. Și că a fi ferm nu coincide cu lipsa dragostei. Ufff… Îi încolonez, mergem să ne spălăm pe mâini, și apoi la masă. După ce mă asigur că au stomăcelele pline, îi duc în parc. Îi dau în leagăn și ne jucăm. Princess vine și mă ia în brațe. Abi îmi cântă un cântecel nou.  Musyalela își trece degetele prin părul meu.

-Te iubesc, miss Diana! Și îți iubesc și părul! Îmi confiscă un fir blond, și îl folosește pe post de ață dentară.

-Și eu îți iubesc pielea… Este atât de moale și fină.. Castro îmi ia mâna și începe să o pupe, în timp ce se mângâie cu ea pe față.

-Pe mâine, miss Diana! Babalela îmi dă o îmbrățișare, după care aleargă spre poartă în timp ce îmi face energic cu mâna.

Zâmbesc și eu. Poate încă nu le-am câștigat respectul, însă dragostea cu siguranță. Sau…ei pe a mea.

Cei mici nu stau în cămin, ci sunt din satele din împrejurimi. Sunt mult prea mititei să stea singuri aici. După ce i-am expediat pe fiecare la casele lor, mă îndrept spre camera mea. Un băiețel de la una din clasele mai mari, aleargă spre mine, și îmi pune un îngeraș din hârtie, cu inimioare, în mână:

-E pentru tine!

Zâmbesc cu satisfacție în timp ce copiii mei se încolonează într-un rând perfect. Îmi pare tare bine că a venit Rose astăzi. Când ridică ea puțin vocea, toată lumea se liniștește, iar toți copiii își îndreaptă urechiușele spre mine. Astăzi au fost îngerași. Mă completează tare bine Rose. Mi-a fost tare teamă să schimb metoda și să fiu mai fermă. Am crezut că nu or să se mai apropie de mine apoi. Mi-a scăpat însă, faptul că sunt copii. Iar copiii, indiferent de continent, uită repede și te iubesc mult.

Conversație peste hotarele egoului personal în miez de noapte, cu propriul suflet. Miss, ce ai schimba cel mai urgent la tine? Îmi dă bătai de cap întrebarea asta de câteva zile. Vreau să cresc? Da. Am lucruri de schimbat? Și încă nu-mi ajung degetele de la mâini pentru a le enumera. Și de ce nu mă trezesc dimineața mai amabilă, mai prietenoasă, mai focusată pe targeturi, mai disciplinată, mai deschisă la nevoile altora, mai înțeleaptă, mai atentă la detalii sau cu câțiva neuroni în plus? Schimbările cer timp. Iar timpul ne cerne ușor, făcându-ne să zâmbim cu nostalgie de fiecare dată când privim înapoi, la copiii naivi care eram în urmă cu un an, doi, zece.

Se apropie Sabatul. Ziua în care ne oprim să ne încărcăm bateriile. Atât fizic, cât și spiritual. În cadrul programului de vineri seara,noi, profesorii (da miss, ești puțin profesor, cine s-ar fi gândit?), ne-am împărțit pe grupe pentru a prezenta niște scenete biblice  în fața copiilor. Fiecare scenetă trebuie să surprindă un moment de bucurie, de fericire trăită la superlativ. Simona, Iulian și cu mine ne-am gândit să punem în scenă momentul în care, la trei zile după răstignire, doi din ucenicii lui Isus Hristos merg dinspre Ierusalim spre Emaus, se întâlnesc cu acesta, însă nu realizează cine este. La sfârșitul zilei, invitându-l să rămână la cină alături de ei, Îl recunosc în momentul frângerii pâini. După asta, foarte fericiți, din nou plini de spranță și energie, aleargă să dea vestea și celorlalți ucenici. Toate bune și frumoase.

Hmm…mica problemă este că suntem trei fete și un băiat. Iar sceneta noastră necesită trei băieți… Nu-i bai, Diana, ai creion dermatograf la tine. Oricum nu te-ai machiat până acum pe pământ african. Înainte de scenetă merg în cameră. Scot cearșaful de pe pat și o curea, și îmi încropesc un veritabil costum evreiesc de la începutul secolului I. Îmi fac mustați și cioc. Îmi conturez niște pungi sub ochi. Doar sunt de trei zile în jale, așa-i? Mă privesc în oglindă: semăm cu cineva care a câștigat la Eurovision acum vreo doi ani. Nu nominalizăm. Să sperăm că or să facă treabă bună șervețelele umede, după scenetă. Fiecare dramatizare a fost absolut încântătoare. Noi am fost ultimii. Au chicotit băieții pe seama mea până s-au dus la culcare. Pe sub zâmbete, scenete, cântece, momente amuzante, tensionate, sau cu încărcătură emoțională puternică, mi-am reamintit o idee, pe care o pierd de multe ori din vedere: într-o lume care vrea să mă facă să cred că singura țintă a lui Dumnezeu este de a-mi lua de sub nas toate plăcerile vieții, trebuie să mă opresc din când în când, să las la o parte toate denaturările comuniste și artificiile generate de mecanismele de control social, și să îmi amintesc că, singurul scop al lui Dumnezeu pentru viața mea, este de a fi cu adevărat fericită. Aici și pentru totdeauna.

-Miss Diana, miss Diana! Deschid puțin adormită ușa camerei. Admaia și Junior rânjesc până la urechi în ușa mea, în timp ce îmi întind ceva.

-Este pentru mine? O bărcuță făcută dintr-o coală de la mijloc a unui caiet dictando, jumătate plină de calcule, jumătate goală. Înăuntrul bărcuței: floricele! De rodie, portocalii intens, și roz. Pe o latură a bărcuței, scrie mare cu o mâzgă roz, neidentificată: ”I love you”. Înteresantă textură au literele. Hmm.. Nu pare a fi scris cu acuarele. Mă apropii și mă uit mai atent: un miros puțin acidulat îmi surprinde receptorii nazali. Băieții mei au scris cu pastă de dinți, după care au colorat peste! Creativi băieții din Africa, așa-i? Se descurcă și ei cu ce au.

-Ne arăți și nouă poze la tine pe leptop? Păi îi pot refuza după așa un cadou? Bine spunea cineva că băieții nu oferă niciodată atenții gratuite..

Trei sferturi din pozele de la mine de pe leptop sunt cu Emma, Eve, Th și Sara. În scurt timp, învață numele tuturor prietenilor mei, și află detalii despre toate excursiile și evenimentele la care am participat în ultimul an. Mă caut de niște bomboane. Nu mai am. Zilele trecute m-am apucat să dau ultimele bomboane, însă m-am trezit că nu am pentru toți. Am completat cu Strepsils. Au fost mai mult decât încântați de pastilele acelea mentolate, care mie îmi sunt nesuferite tare.  Am găsit: Stimorol. Cu căpșuni, chiar. Sau, mai pe românește, gumă de mestecat de format Five. Să îmi aduc aminte să îl rog pe Sorin să îmi ia niște biscuiți ceva, când se duce în oraș. Nu-i frumos să îți tratezi oaspeții numai cu fotografii. Admaia și Junior îmi părăsesc camera deosebit de încântați, molfăind de zor.

-Miss Diana, mergem la râu. Vi cu noi?

Dau din cap a afirmație, în timp ce mă zoresc cu spălatul pe dinți. M-am trezit cam târziu.

-Vaaaai, ce periuță interesantă ai! În timp ce mă clătesc, Muku îmi confiscă periuța de dinți, și începe să o învârtă pe toate părțile. Este o periuță ceva mai specială decât periuțele obișnuite de voiaj. Nu am timp să mă opun: periuța mea trece din mână în mână, bucurându-se de aprecieri exclamative din partea fiecăruia.

Îmi place tare mult să merg la râu. Defapt, îmi face o deosebită plăcere să mă plimb, să merg pe jos, să am înaintea mea peisaje care să îmi provoace claritatea dioptriilor, nu care să se izbească din zece în zece metri de blocuri de beton.

-Miss Diana, miss Diana, haide repede că plecăm!

Copiii mă așteaptă în fața camerei. Umplu o sticlă de un litru cu apă, și ajungem din urmă gașca zgomotoasă. Până la râu facem cam o oră. Trecem printre niște dealuri tare interesante. Unele sunt portocalii roșiatice. Altele sunt albe, pline de un praf precum acela din care se face betonul. Anka își târșâie cu deosebită plăcere picioarele prin colb. Nu pot să respir foarte bine.

-Anka, dacă vei continua așa, vei ajunge mai albă decât mine! Cred că a luat-o ca pe o încurajare, pentru că imediat s-a desprins de mâna mea, învârtindu-se și mai entuziastă prin mijlocul drumului… Junior ia praf de pe jos și își face dungi pe față. În minte îmi apar flashuri din ”Winnetou și comoara din lacul de argint”.

-Miss Diana, dă-mi mie să îți duc sticla de apă. Face să refuz așa gentelman?

După ce aproape ne piedem șlapii trecând printr-o mlaștină, ajungem la râu. Îmi amintesc că m-a rugat Th să îi aduc câteva plante mai deosebite peste care voi da aici… Culeg câteva bălăriuțe simpatice, cu gândul de a le pune la uscat.

-Ce faci cu ele, miss Diana?

-Le strâng pentru un prieten.

În trei minute, mă trezesc că îmi pun în brațe niște flori în formă de tărtăcuță, cu multe biluțe roși pe deasupra, ceva mai mari decât bobițele de mac, și niște fire luuuuungi de iarbă.

-Songa a găsit o canoe!

Mă uit la cei care sunt deja în fața noastră și se joacă pe malul râului. Songa îi ia pe rând pe copii, doi câte doi, și îi plimbă cu bărcuța pe râu. Are 14 ani, dar i-am dat cel puțin 18 când am ajuns aici. Înalt, cu un corp al cărui contur îți transmite că nu se mulțumește doar cu încălzirea de dimineață, și o privire blândă…blândă de tot.

-Ți-am mai adus ceva pentru colecția ta! Clowye îmi trântește ceva ud în brațe, cum sare din canoe. Frunze de nufăr purpurii.

-Miss Diana, încerci, așa-i?

-Evident!

Cum aș putea rata așa ceva? Doar nu mi se întâmplă nimic. Songa știe ce face. Hmm…oare chiar știe? Preventiv, las telefonul Jessicăi. Pun piciorul în apă. Șlapii mei alunecă adânc în noroi. Îi scot cu greu, și mă sui în mica ambarcațiune, pe care o găsesc însă chiar mai instabilă decât noroiul… Barca mea este defapt un buștean mare și lung, scobit înăuntru. Fiind doar eu și Songa, trebuie să am mare grijă cum mă mișc, să nu cumva să o dăm peste cap. Aoleeeeu, miss Diana! Ți-a trebuit ție plimbare cu canoea, uite cum se mișcă cu tine! Am fluturi în stomac. Parcă sunt într-o coajă de nucă. Bărcuța se clatină din toate încheieturile

E ok, e ok, știi să înoți! Din dorința de a-mi păstra mai bine echilibrul, mă pun în șezut în barcă. Uitasem că la prima curbă am luat apă la bord… Fusta mea este înmuiată toată acum. Eii, de parcă mai pot rezolva ceva dacă mă ridic. Stau aici jos. Mă ud și mai tare de la apa care intră în canoe. Dar, cel puțin, mi-am găsit o poziție confortabilă. Songa vâslește foarte sigur pe el. Nu îmi mai este teamă. Și totuși…

Îmi las mâna să cadă în afara bărcii. Ating cu degetele frunzele de nufăr. Totul pare atât de calm.

-Miss Diana, eram acum ceva timp la pescuit cu niște prieteni, și am dat de crocodili. Sau ei de noi. Ne-a fost teribil de frică. Ăștia îți intră pe sub barcă, dau de două ori din nas și ești al lor. Proaspăta relatare a lui Songa mă face să renunț a alinta frunzele de la suprafața apei. Da, în râul ăsta sunt crocodili. Din ăia adevărați, chiar. Nu e Herăstrău aici, și nici măcar IOR, să te plimbi cu hidrobicicleta, și să stai la soare cu picioarele în apă, având ca singură amenințare un peștișor auriu care atentează la a-ți gâdila jucăuș tălpile.

-Miss Diana, nu am papucii la mine și mă dor picioarele răăău… Dă-mi șlapii tăi!

Fețișoara lungă a Arianei îmi arată că nu acceptă un refuz. Nici nu i-aș putea oferi unul. Îi dau imediat papucii mei. Acum e acum, fată dragă! Ce ne facem noi? Că tu nu poți face 100 de metri nici încălțată, fară să îți intre țepi în picioare, dar să mergi o oră până în campus, desculță? Așa greu să fie? Dacă pot copiii ăștia, pot și eu. Îmi fac de lucru pe lângă râu. Cu ocazia nepurtării unor papuci, observ că avem și paie pe jos. Ouch, cât de urât îmi intră în piele… Sărmanii copii, cum le-o place să meargă așa?

-Vaaai, miss Diana! Dar de ce umblii desculță? Cine ți-a luat șlapii? Admaia mă privește îngrijorat. Uite, ia-i pe ai mei, eu pot merge și desculț. Băiețelul de zece ani își pune frumos papuceii în fața mea. Oscilez. Haide, ia-i, sigur îți vin!

Nu pot spune că sunt exact măsura mea, însă îmi intră bine picioarele în ei, și de protejat nu-mi intră mărăcini decât în călcâie. Îi mulțumesc din suflet și o luăm înspre casă. Se lasă răcoare afară. Pentru mine este perfect, însă lor le este frig. Anka descoperă că fust mea este suficient de largă, așa că se lipește de mine și și-o trage pe umeri.

-Miss Diana, florile acelea de cactus miros minunat. Mă duc să îți aduc una! Hmm…Sarru mă surprinde. Este la vârsta la care urăște fetele, și, chiar dacă tot stă pe lângă mine, nu se apropie cu aceeași deschidere precum ceilalți copii. Probabil din cauza familiei lui. Care nu prea este. Se întoarce și îmi întinde o minunată floare portocalie. Ai grijă, miss Diana! Are și câțiva țepi…

Ouch! CÂȚIVAAA?!? Nici nu apuc să duc bine la nas floricica, că deja fiecare degețel al meu de la mâna dreaptă simte o durere ca de înțepătură de albină. Vreo 20-30 de țepișori subțiri, de lungimi varialbile, îmi penetrează mâna, fără să mă pot opune în vreun fel. Arunc cât colo floarea, și încerc să îmi scot țepii cu mâna stângă. Mușcându-mi puternic buza inferioară cu dinții, reușesc să îmi înăbuș un țipăt. Doare! Chiar doare. Copiii fac cerc îngrijorați în jurul meu. Sarru mă privește stupefiat. Reușeșc să îmi scot țepii mari. Sunt foarte subțiri. Pe cei mici nu prea pot. Încerc cu dinții. Evident că nu folosesc gel antibacterian înainte. Gelul antibacterian a rămas în cameră, se odihnește nefolosit la mine în dulap. Adică, de ce l-ai căra după tine, miss? Tu îți cari basamul de buze, să nu ți se usuce iremediabil într-o plimbare de două ore… Merge cu dinții. După jumătate de oră încă mă doare palma. Las că-mi trece, sunt fată mare…

Soarele apune în spatele nostru. Rămân puțin mai în urmă cu Jessica și ne oprim să ne uităm la el. E diferit, și totuși îți trezește același sentiment de admirație. În România apusul e un zbucium perpetuu de culori: portocaliu, galben, roz, roșu, purpuriu, și toate nuanțele de albastru. Aici, la apus, soarele întruchipează o imensă minge mov, care se stinge încet. Fără raze care se împrăștie îmbrățișând orizontul, soarele african, în seara asta, parcă se desprinde dintr-un desen minimalist. Simplu, singur, dominând întreaga savană, parcă îmi dă ultimul avertisment că trebuia deja să fiu acasă.

Îmi depun florile pe prag, și zoresc copiii să intre în capelă. Mereu închidem Sabatul împreună, atunci când se lasă întunericul afară. Cântăm, ne ținem de mână, împărtășim lucruri faine care ni s-au întâplat în ziua care a trecut, motive de recunoștință sau gânduri frumoase. Sarru mă privește cu ochișori vinovați. Îi zâmbesc, dându-i de înțeles că sunt ok. Junior și Admaia stau unul la dreapta, iar celălalt la stânga mea, ținându-mă de mână și sprijinindu-și capul de mine.  Îi iubesc pe băiețeii ăștia. Ce om aș fi să fac altfel? Sau…aș mai fi?

După o zi perfectă, când tragi bară la final, nu îți mai trebuie decât o baie bună. Periuța mea de unghii însă, nu mai face de vreo două săptămâni față prafului și călcâielor bătătorite, oricât de vertiginos mi-aș da eu silința să mă spăl. Citesc ceva, și mă pregătesc de somn.

Este târziu. Cine cântă afară la ora asta? Scot capul pe ușă. Paolo și băieții cei mari au făcut un foc de tabără. Sunt în pijamale. Cum să ratez așa ceva? Trag un plovăr gros pe mine, ies în noapte și îmi trag un scaun lângă ei. Stăm de vorbă despre frățiorii mai mici, și despre locurile în care dorim să ajungem în lumea aceasta. Despre cum este văzută Africa în Europa, și despre cât de bine ne simțim să fim cu ei aici. Despre vise și despre noi. Suntem tineri, și viitorul? Ne place să credem că facem parte din el.

-Am călătorit în multe locuri până acum, însă aici îmi place cel mai mult. Paolo privește contemplativ focul. Pe fața lui se citește sinceritatea. Chiar îi place. Și mie.

-Serios? Nu credeți că suntem plictisitori? Makama ne privește cu neîncredere.

Punem o melodie pe telefon. O fredonăm împreună. Îmi îndrept degetele înghețate mai aproape de foc. Unul din băieți scormone cu un fier lung în foc, până când devine incandescent.

-Ține departe de mine chestia aia. Nu vreau să merg tatuată acasă! Sar cu scaunul mai în spate. Încep să râdă. Focul ne arde blând fețele.

Una…două…trei…patru…cinci! Zboară licuriciule, zboară! Cea mai longevivă scânteie de aici durează cinci secunde. Parcă mi se încălzește sufletul când privesc cum se contopesc flăcările și scânteiele, cu stelele și luna. E lună plină și un cer senin de n-ai nevoie de lanternă să vezi lângă tine. Și e liniște. Numai noi, fredonând încetișor, în noapte.

”I can only imagine when all I will do is forever, forever

worship You…I can only imagine…”

Scormonesc cu o bucată de fier în foc. N-am nevoie de altceva. Uff… Plătim atât de mult pentru ceea ce credem că este fericirea. Aruncăm milioane pe rochii, pe costume, pe accesorii, pe telefoane, pe ultimul fond de ten cremos, rezistent la transfer cu UV 50+ de la Sephora și pe iluzii care ne gâdilă auzul, crezând că o să fim mai fericiți cu ele. Și fericirea? Fericirea o găsești în jurul unui foc de tabără pe care nu l-ai făcut tu, alături de oameni pe care nu i-ai plătit să îți fie aproape, având în fața ochilor un peisaj pentru care nu poți avea vreodată act de proprietate, bucurându-te de o muzică pe care nu o poți regăsi în nici o sală de concert din lumea aceasta. Uneori fericirea este în jurul nostru, dar noi suntem prea concentrați pe propriile iluzii pentru a deschide ochii și a-i savura fiecare clipă. Aș îngheța timpul în momentul acesta. Și apoi m-aș teleporta în viitor, aș lua un om drag, și aș da din nou play. Exact aici.

-Tu ce ești?

-Tu ce vrei să fiu?

-Eu vreau să fi…aici! ”Exact aici…”

Fericirea? Încă mai am frânturi din ea, rătăcite prin păr. Are miros de fum, de la focul de aseară. Soarele mă îmbrățișează vesel imediat cum deschid ușa. Și soarele nu este singurul lucru care mă așteaptă în prag. O hârtie frumos împachetată, cu o pietră deasupra, ca să nu o zboare vântul, îmi atrage atenția și îmi provoacă instantaneu un zâmbet la care te poți încălzi o săptămână. O deschid. Un desen cu o fată cu părul lung și portocaliu, în vânt, în rochie mov, călare pe un cal, cu câțiva copăcei cu fructe roșii în jurul ei. Ce drăguuuuuț! Plus câteva rânduri…

”Mă simt foarte fericit să pot schița pentru tine acest mic desen, prin care vreau să îți spun că, în ciuda faptului că ești atât de departe de casă, poți fi foarte fericită cu noi aici. Acesta este cel mai bun mod prin care eu pot să fac asta pentru tine. Îmi doresc să te fac să uiți de casă! Sunt încântat să îți ofer ție desenul meu. Să ai un timp grozav cât timp stai în Africa!

De la Songa, pentru Diana”

M-ai topit, mă băiete mă… Mă întorc să pun bine la păstrare felicitarea. O bătaie în ușă. Deschid. Admaia stă în pragul meu, cu un buchet maaare de flori mov aprins, absolut superbe, în mână. Mi le întinde precum un adevărat domn, și îmi zâmbește sfios.

-Am cules în dimineața asta flori dintr-un sat de pe aici de pe lângă campus, pentru tine! Îi dau o îmbrățișare maaaare. Ce pot să spun?

Ți-am mai spus că fericirea nu o cumperi de la ”OneMillionRoses”? O găsești într-un desen stângaci și în câteva cuvinte scrise din suflet. O misoși într-un buchet de flori de câmp și o simți într-o plimbare cu barca. În îmbrățișarea lui Princess, care vine la tine, chiar dacă ai pedepsit-o. În căldurosul ”Bună dimineața, miss Diana” cu care te întâmpină Babalela după fiecare dejun. În ”lasă-mă să te ajut cu bidonul de apă” și în ”mergi tu cu papucii mei, mă descurc desculț”. Fericirea nu o cumperi. Nu o premeditezi. Și îți este imposibil să îți iei revanșa față de cei care te-au făcut să te simți astfel. Pentru că, altfel, nu ar mai fi dăruită autentic. Tot ce poți face este îi iubești înapoi.

Dar este oare suficient?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s