Africa1 – Primul impact

”Radax”? Nu am mai auzit de firma asta de gel de duș până acum. Apă. În sfârșit. După mai bine de 24 de ore de alergat, plimbat, cărat bagaje, zâmbit sugrumat la controlorii de la vamă care se uitau chiorâș la mine, oscilând între temperaturi și continente, chiar aveam nevoie de un duș. Am nimerit cam greu temperatura potrivită…Trebuie să pornești un robinet pentru apă caldă, și un altul pentru apă rece, până se combină după cum îți place ție. Gresia de pe jos seamănă cu cea de la bunica mea, de la Progresu, din baie.. Dar palmierii de afară nu prea aduc cu merii mei din Ialomița. Unde sunt? În cealaltă parte a lumii. Ce caut eu în Africa? Singură? În casa unor necunoscuți teribil de primitori? Ei bine, totul a început în urmă cu un an și jumătate, exact în ziua în care s-a botezat fratele meu…
-Diana, uite, am vorbit cu Gabi… M-a rugat să te întreb dacă ți-ar plăcea să mergi în Namibia… Tati zâmbea.
-Mda, dar tu n-ai bani să mă plimbi pe acolo, și am zâmbit afectată. Mă gândeam de mult timp la ideea asta… Misiune externă, nu doar la spitalul Sfântul Ioan, de lângă ușa liceului… Dar m-am trezit repede.
-Plătește ea tot.
-Seriooos, pe bune?! Gata, merg, bineînțeles că vreau să merg! Când? Am bacul…nu contează, merg după!
Și am dat bacul. Și admiterea. Imediat ce am scăpat de stres, propunerea mătușii mele a devenit presantă. Îmi doream să merg. Necunoscutul mă provoacă. Îmi stârnește curiozitatea. Îmi dă fluturi în stomac. Mă face să mă duc cu picioarele înainte fără să mă gândesc prea mult. Ce mi se poate întâmpla cel mai rău? Să mor? Mai are mama doi acasă. Am socotelile cu veșnicia încheiate în permanență. Știu că sunt pe Mâini bune și când sunt aparent singură. Să rămân handicapată în urma vreunui accident? Mda…asta ar cam fi o problemă a care îmi taie puțin, însă nu suficient, aripile. Ce mi se poate întâmpla, gândind lucrurile pozitiv? Pot avea o experiență fantastică. Cunosc oameni noi, tradiții și culturi diferite. Mi se oferă oportunitatea de a da o mână de ajutor acolo unde merg. Mă curăț de o duzină de fițe. Mă curăț? Învăț să lucrez cu copii din alte clase sociale. Mă plimb. Profit de viațăăăăăăăăă! Fac poate, puțin mai mult decât o puștoaică obișnuită de 19 ani. Asta ar cam fi principala motivație: nu las viața doar să se scurgă. Fac ceva. Altceva.
Îmi place să îmi conduc viața de capul meu. Cum cred eu că este cel mai bine. Citesc, caut, cer ajutorul, încerc să aleg cea mai bună variantă. Mă rog. Nu șiam dacă Dumnezeu vrea să merg. Chiar dacă mi-a pus resursele necesare pentru asta. Așa că am stat serios de vorbă cu El…
-Doamne, dacă Tu chiar crezi că am nevoie de experiența asta, ai Tu grijă ca toate lucrurile să meargă perfect. Cu actele, cu drumul, cu tot.
Și a aranjat El tot. Mi-a pus la dispoziție o mână de oameni consacrați care să facă ceea ce eu nu eram în stare: să găsesc bilet la un preț bun, să rezolv cu vizele, cu transportul, cu cazarea, și acomodarea acolo. Mda…dar nu acestea au fost cele mai mari provocări. Cel mai dificil lucru a fost să reușesc să comprim în jumătate de troler haine pentru două luni de zile… Vin în Africa și las fițele acasă. Le-am lăsat cu tot cu haine, machiaj, fie el și discret, ojă, 15 tipuri de parfumuri florale și laptele de corp cu aromă de ciocolată și cocos. Am pus în schimb cea mai puternică loțiune de protecție solară de la Nivea, pe care am găsit-o în magazin. Miroase chiar bine… La ce să mai am nevoie de parfum?
Marți dimineața. Am plecat. Deosebit de prost dispusă. Am luat niște vitamine în zilele de dinainte de călătorie, pentru a-mi îmbunătății sistemul imunitar. Rezultatul? Durere de cap, început de răceală, irascibilitate sporită la adresa celor dragi. Sărmanii de ei… Și nu aveau nicio vină. Ajung în aeroport. Mami plânge. Ufff…părinții ăștia. Sara mă strânge îndelung în brațe. Iubesc copilașul ăsta mai mult decât pe mine. De ea îmi va fi dor tare-tare. E singura persoană care îmi lipsește când nu suntem împreună. Dar…las că trece. Fac check in-ul, mă mai uit o dată în spate. Ai mei toți îmi fac cu mâna. Mama încă plânge. Îmi dau și mie lacrimile. Nu de dor, nu de frică. Ci pentru că mi-am luat la revedere ca o nesimțită insensibilă de la ei. Las că îmi trece…
Îmi plac magazinele din aeroport. Găsești o mulțiiiime de articole interesante acolo. Și ciocolată. Amărâta de ciocolată… Mereu acolo, mereu aspectuoasă, promițând să ți se topească în gură și să îți ofere starea aceea de fericire care durează câteva secunde, pentru care trebuie să plătești cu jumătate de oră în plus de aerobic. Sunt tristă și mă doare capul de la amărâtele de vitamine. Sau așa oi fi eu irascibilă de obcei? Ia să nu mai arunc vina pe pastile… Iau mai bine un set de ciocolată de diferite sortimente. Ritter. Efect instant! #happinessoverloaded
Mi-a revenit energia și buna dispoziție! ”Merg în Africa mă omule mă…îți dai seama?! Aș vrea să io zbier controlorului de la pașapoarte…dar nu mi ar împărtășii entuziasmul, deci îmi păstrez zâmbetul laaaarg, spontan și puțin tălâmb, și merg mai departe.
Primul zbor decurge minunat. Ne dau o grămadă de mâncare. Evident că mami nu m-a lăsat să plec fără să am la mine o mulțime de sendvișuri și biscuiți. Voi avea ce să arunc mai târziu… Condițiile la bord? Excelente. Tehnologie foarte….foarte. Păcat că nu stau la geam… Mi ar fi plăcut mult. Ador să mă holbez pe fereastra aceea mititică, urmărind cum se transformă casele în străzi, acestea în cartiere, apoi în orașe, apoi…apoi se pune stratul acela de nori între tine și lume, și începi să te întrebi cum pot exista atei pe lumea asta. Lucrurile neatinse de mâna noastră, precum cerul și apa, au păstrat cel mai mult din amprenta lui Dumnezeu. Sunt atât de perfecte. Îmi dau  siguranță și încredere. Uneori îmi vine să sar în sus de fericire. Sunt pur și simplu perfecte, așa-i? Cum poți să nu te bucuri de viață când ai așa ceva în fața ochilor?! Și noi suntem chiori. Nici nu ne luăm timp să le admiră, să le contemplăm , lăsând peisajul să ne umple sufletul. Să le lăsăm să ne calmeze, să ne liniștească privirea. Ohh…stai că mă pierd.
Am ajuns în Doha, Quatar. Aoleu, mamăăă! Câți arabi! Și câta mai aeroportul… Și o mulțime de magazine de firmă: Armani, Porche, VictoriaSecrets&încă o duzină pe care nu are rost să le rețin, pentru că n-am bani nici să le șterg praful din vitrină, deci…de ce m-aș stresa? Și o statuie cu un urs uriaș, care mă sperie. Și niște locuri de joacă pentru copii, maronii și metalice, care mă sperie și mai tare. Cum să te joci în așa ceva fără să ai coșmaruri?!…

DSCN0338

Ce am apreciat în Quatar? Au standuri cu calculatoare multe, toate marca Apple. Au locuri special amenajate unde poți dormi pe niște scaune speciale deosebit de comode. Au prize muuulte pentru a-ți reîncărca deviceurile. Au grupuri sanitare de nota 11. Au wifi, și merge excelent. Au magazine arăbești pe care le poți folosi pe post de muzeu. Eu, cel puțin, așa am făcut. Foarte educativ. Am descoperit o mulțime de accesorii faine. Mda…și niște parfumuri am mai descoperit. A trebuie să îmi repet constant ”Diana dragă, ai bani la tine pentru a supraviețuii două luni. Parfumul ăsta nu îți va ține de foame”, și, cu cea mai adâncă durere, am părăsit magazinul respectiv.
După nouă ore de hoinărit prin aeroport, iau următorul avion. Destinație? Cape Town, Republica Africa de Sud. Eu sunt frântă. Nu am mai dormit de mai bine de 30 de ore. Cum ajung mă conectez la tableta interactivă din fața mea, mi-l pun pe Rachmaninov, și niște ochelari de dormit pe care i-am găsit în pachetul de zbor, și adorm aproape instant. Nu fără să îi observ și salut discret pe colegii mei de rând: doi băieți puțin mai mari decât mine, foarte negri, și cu ochii puțin alungiți. O combinație de negrii și chinezi. De ce mi se pare ciudat? Nu sunt rasistă. Dar da…mi se pare. Dintr-o dată mă simt mai blondă decât de obicei. Adorm. Vreo 5 din cele 10 ore de zbor. În restul timpului mănânc. Mănânc și mă uit la un film siropos. Amărâta de dragoste. Pare atâta de simplu în filme. Și aici mă urmărește. Dacă mă cere un african de soție? Mă macină să știu cât ar oferi pentru mine. Nu că mi-aș face planuri, dar…parcă te unge pe suflet să știi că valorezi cât 7 vaci, așa-i? Mda…nu prea e așa.
Cape Town. Mic. Mai mic decât Bucureștiul meu de acasă. Mai mic decât Quatar. Mult mai mic. Dar sunt în Africa. Deja grupurile sanitare nu mai arată atât de exclusivist. Magazinele sunt mult mai puține și mai sărăcăcioase. Și nu am priză pentru leptop. Bateria telefonului m-a lăsat. Fac niște poze cu aparatul. Mă bucur în tăcere că am ajuns aproape de destinația finală. Deschid leptopul și le dau un mesaj alor mei. Nu sunt online. Sun un prieten. În sfârșit pot vorbi în română cu cineva. Credeam că îmi va fi foarte lejer să utilizez engleza în conversațiile obișnuite, însă nu este chiar așa. Îmi va lua ceva timp să mă obișnuiesc. Încă o dată îmi dovedesc singură că notele din catalog de la ora de engleză nu valorează nimic în viața reală. Trăiască însă toate serialele, nu prea multe, adevărul este, la care m-am uitat.
Plec din Cape Town. Evident că îmi iau măcar câte un breloc reprezentativ de pe unde am nimerit, pe care mi le agăț la geantă. Fac un zgomot încântator, care te zgârie pe creier și care îi face pe oamenii din jurul meu să întoarcă capul. Îmi place. Dintr-o dată observ ultimul avion pe care îl am de luat… Nu seamănă cu al doilea, de 300 de persoane. Ăsta e mic, strâmt, și pare tare șubred. Dar, heeeeeeeei! Slavă Domnului, în sfârșit stau la geam! Și își ia super rapid zborul. Se vede fantastic afară. Trecem pe deasupra deșertului… Ochii mei fotografiază tot. Unele momente pur și simplu nu pot fi capturate cu un aparat. Nu pot surprinde totul. Trebuie înregistrate pur și simplu cu propriile retine, și savurate fără distrageri. Pentru că asta le face tot farmecul. Pentru că au fost făcute pentru a ne încânta în momentul în care le trăim. Și atât.
Într-o oră și puțin am ajuns. Sunt atât de surescitată de ideea de a fi aici pe cont propriu, încât nu îmi pot șterge ditamai rânjetul de pe față. Tipul de lângă mine se tot uită cu coada ochiului în direcția mea. Oare ce impresie și-o face despre nerăbdarea pe care o afișez evident? Săracul om… Ahh, dar fericirea! Fericirea mea nu ține cont de părerile altora. Am mai spus asta aici? Punct.
Evident că filmez, fac poze, mai omor câte un fluture care mi se zbate în stomac, și cobor scările avionului în fugă. Simt nevoia de a bate palma cu cineva. Caut o posibilă ființă doritoare cu privirea… Nimeni nu pare la fel de fericit ca și mine. Las baltă ideea. Mă pot îmbrățișa singură. Bate vântul. Nu este atât de cald pe cât m-aș fi aștptat. Este chiar bine! Trec de controalele de rutină și ajung în aeroport. O mulțime de oameni care îți așteaptă rudele sau cunoscuții sunt acolo. Zâmbesc citind cartoanele cu nume. Niciunul al meu…pe mine nu mă așteaptă nimeni, bineînțeles. Sunt singură. Aici nu am cum să apelez la tata, mama, prieteni sau pile random. Sunt pe cont propriu. Dumnezeu și entuziasmul meu. Oare e suficient? E suficient și chiar mai mult. De când mă încântă atât de mult neunoscutul? Să fie jumătate de an? Sau mai bine?

dscn0338
Caut din ochi o priză. Însă lângă mine se îngrămădesc o duzină de taximetriști, cu oferte care mai de care mai promițătoare. Trebuie să găsesc însă o priză. Nu știu adresa la care trebuie să ajung. Telefonul meu este mort. Însă prizele de acolo nu sunt europene. Am nevoie de un adaptor. De ce nu mi-a spus nimeni asta de acasă?! După ce am revelația achiziționării unui adaptor, pentru că inițial credeam că am nevoie de un încărcător mai mare, îmi iau și o cartelă de internet. Îmi deschid trolerul și îmi agăț la pantaloni un spray paralizant de autoapărare. Am două la mine. Just in case.. Între timp, pentru a mai alunga din griji, scot o ciocolată care se dovedește a avea același gust și pe pământ african. Reușesc să dau de ai mei. ”Totul este excelent”, și evident, evitând să precizez că nu mă așteaptă nimeni acolo. Doar nu îmi doresc să îi îngrijorez, așa-i? Iau un taxi. De treabă taximetristul. Stăm de vorbă. Despre Namibia, despre România, despre educație. Nu merge la facultate. Are 23 de ani. Îl cheamă Chrisalyndus. În limba lui înseamnă ”ultimul născut”. Chiar este cel mai mic copil al familiei. Mai are două surori mai mari. Trebuie să muncească pentru a- și ajuta familia. Nu prea înțelege cum de, în România, poți avea trei diplome de facultate, și niciun job.

Mă uit pe geam. Afară e beznă. Avem mai bine de 40 de km până în Windhoeh. Încerc să îmi dau seama cum arată peisajul, însă nu reușesc mare lucru. Stâlpii de iluminat lipsesc aproape cu desăvârșire, iar farurile slăbuțe nu fac față întunericului gros de afară.
– Dacă mi-ai putea da un singur sfat pe care să îl urmez în viață, ce mi-ai spune?
– Studiază. Studiază, pentru că asta te va duce sus.
Zâmbesc înțelegător. Mi se parte atât de ciudat să primesc sfatul acesta…La noi educația a devenit ceva atât de banal încât parcă mai mult ne prostește. Nu o mai apreciem. Nu ne mai pasă. E ceva ce…trebuie făcut, acolo. E de stat, gratuită, vine de la sine. Aici este altceva. Cărțile au valoare. Mă uit la taximetrist. Omul ăsta prețuiește mai mult școala decât am făcut-o vreodată. Cum să nu îți pară rău că lui nu i se oferă ocaziile pe care le am eu?!
Ajung la adresa la care urmează să fiu cazată până vineri… Doi ditamai coloșii mă așteaptă în curte. Foarte înalți, lați în umeri cu părul și tenul deschise la culoare. Vaaaai, mamă, cine-s ăștia?! Am reușit să îi contactez printr-o cunoștință a unei cunoștințe a unei rude… Mi s-au oferit asigurări că sunt oameni de toată încrederea. Mă îmbrățișează de cum ajung, facem cunoștință și se arată deosebit de încântați să mă aibă ca oaspete. Mă panichez puțin. Unul are piercing în ureche. Miroase a tutun de la o poștă. Nu sunt obișnuită. Oare cum am ajuns să stau aici?! Ei, Diana…jocă până la capăt, dacă ai început. Mă conduc într-o cameră mai mare. Ditamai plasma. O masă acoperită cu un geam de sticlă, iar dedesubt multe roci de diferit forme, consistențe și mărimi. Ce colecție frumoasă.. Pe pereți și în bibliotecă -o mulțime de suveniruri africane specifice. Stilul meu personal, foarte reticent în a manifesta afecțiune fizică este demolat complet. M-au strâns oamenii ăștia în brațe de îmi ajunge pentru o săptămână. Unul face 60 de ani săptâmăna viitoare. Arată de 50. Celălalt tot cam așa. Nemți de origine. Foarte de gașcă…foarte vorbăreți… Mă simt destul de în largul meu. Unul dintre ei se numește Jorg și este ghid pentru turiști în regiune. Pe celălalt îl cheamă Kalle. Este namibian de origine germană. S-a născut aici. A mers în Germania o perioadă. S-a întors în urmă cu câțiva ani.
-Nu am mai suportat Germania… Am nevoie de libertate. Îmi place mult aici. Wow…prima persoană ne-evreică pe care am auzit-o să deteste sistemul german.
Kalle are două fete aici. Una a lui, Toshi, și una adoptată. Ajung și ele acasă. Au parte de aceeași primire călduroasă de care am avut eu parte. Îmi place familia asta. Au o inimă cât să încapă toată Namibia acolo.
-Daiana, my dear…dacă ai nevoie de ceva cît timp ești în Namibia, de orice, ai aici cartea mea de vizită. Sună-mă și vom face tot ce ne stă în putință pentru a te ajuta. Aproape îmi dau lacrimile. Îmi place ideea de a mă descurca singură într-un loc nou, însă este atât de liniștitor când ne sunt trimiși îngeri în cele mai variate chipuri, care să ne asigure că totul va decurge minunat, indiferent de ceea ce se va întâmpla…
”Mulțumesc, Doamne și pentru asta…”
Primesc o îmbrățișare de urs de la coloși. Chiar aveam nevoie de un hug care să îmi înlocuiască surioara. În sfârșit cineva căruia să îi împărtășesc din entuziasmul meu de a mă afla aici!
– Aici este baia. Noi facem duș, nu baie. Știi tu…aici avem probleme cu apa. Plouă extrem de rar. Ceea ce folosim se colectează afară și este folosită pentru a iriga grădina. Găsești aici gel de duș ecologic. Și bureți. Îți poți alege unul, pe care îl vrei tu.
Cum se așteaptă să folosesc buretele altcuiva de duș?!? Dar zâmbesc frumos și spun ”mulțumesc, am înțeles”. Aceasta este Africa, după trei ore de la aterizare. Au apă caldă, iar asta este minunat. Am mai spus?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s